Evanghelia după Isus: „nu tăiaţi aripile adevărului!”

      Când Isus a apărut ca Învăţător pe meleagurile Galileii, concepţia care predomina în societatea iudaică era aceea că adevărul era foarte bine cunoscut. Bineînţeles, mă refer la adevărurile spirituale despre divinitate.  Fie că deschideai Torah, fie că citeai Ketuvim sau profeţii(Neviim), apărea ca evidentă ideea că Dumnezeu poate fi înglobat într-o carte sau înţeles printr-un ritual.

Crucea de pe Golgota, „nebunia” lui Dumnezeu

      La poarta grădinii Edenului, în toiul felicitărilor care nu încetau să curgă la adresa lui din partea tovarăşilor săi de „arme”, Lucifer s-a văzut din nou surprins de mişcarea partenerului său de şah la nivel universal. Sentinţa pronunţată acolo îi comunica cât se poate de clar şi de concis că sfârşitul său va fi fatal, ceea ce contravenea tuturor indiciilor de moment.

Argumente în favoarea unui Dumnezeu „cuantic”

Dacă Lucifer nu ar fi ştiut cu siguranţă că Dumnezeu este determinat în acţiunile Sale faţă de creaturile universului de un anumit cod moral care Îl impiedica oarecum să folosească forţa gratuită în eventualitatea răzvrătirii acestora, atunci nu ar mai fi îndrăznit să se ridice împotriva creatorului. Ar fi stat în continuare cuminte lângă tronul lui Dumnezeu şi şi-ar fi abandonat ideile sale „geniale”, mulţumit fiind oricum cu situaţia de facto în care se găsea atunci.

Argumente in favoarea unui Dumnezeu determinist

      
Deşi sunt considerate adversare ideologice , ştiinţa şi religia se unesc ciudat de armonios în ceea ce priveşte începuturile universului.

Teoria relativităţii, teoria cuantelor şi determinismul lui Dumnezeu

     Succesul neaşteptat al teoriilor ştiinţifice, mai ales al celor newtoniene, l-a condus pe Marquis de Laplace la începutul secolului al 19-lea la afirmaţia că universul ar fi în întregime determinat. Ar trebui să existe un sistem de legi – spunea el – care să ne conducă, cel puţin teoretic, la posibilitatea de a putea prezice tot ce se întâmplă în univers.

Dragostea e cea mai mare minciună

     Cîntată în milioane de melodii, redată în milioane de filme şi piese de teatru, pictată pe milioane de pânze de artişti, recitată în milioane de poezii, descrisă în milioane de cărţi, aprofundată şi discutată în milioane de dezbateri, predici sau articole de reviste. Comparată cu forţa unui taifun şi în acelaşi timp cu susurul blând al unui pârâu de munte...năvalnică, temperamentală, zbuciumată sau...dimpotrivă, calmă, principială, neschimbătoare. Imposibil de descris şi totuşi reală. Simţită prin râsetele zgomotoase ale unui copil, prin bătăile de aripă ale unui fluture, prin venirea primăverii. Jurată pentru eternitate în faţa unui altar de doi tineri, dar folosită şi ca pretext în război pentru a-ţi ucide semenul care nu gândeşte ca tine. Controversată, analizată, comentată, greşit interpretată, născătoare de patimi animalice sau aducătoare de fericire, zâmbete şi bucurie.

Adventiştii şi trenul mântuirii. Un răspuns adresat nu numai domnului Florin Lăiu.

      .  
      Deoarece controversa mea( şi nu numai a mea) cu Florin Lăiu sau orice alt exponent al bisericii se ascute tot mai mult pe zi ce trece, şi deoarece am considerat că era insuficient spaţiul la replică de pe situl domniei sale pentru a-i răspunde unei interpelări personale, m-am hotărât să răspund astăzi (şi) aici temei despre Laodiceea şi adventişti, fără să pretind, desigur, că acesta este cuvântul ultimei instanţe. M-am hotărât astfel să fac public un aspect din viaţa mea cunoscut până acum numai prietenilor extrem de apropiaţi, deoarece ceea ce s-a întâmplat acum 12 ani continuă să-mi marcheze viaţa şi astăzi şi are enormă legătură cu mesajul către Laodiceea.  Recunosc din start subiectivitatea răspunsului, deoarece e vorba de o experienţă personală, dar v-aş recomanda de asemenea să păstraţi concluziile pentru mai târziu, chiar după ce veţi fi terminat articolul.

Nevoia după Pârvuleşti

       Ascultaţi ce spune fragmentul următor, unul de altfel destul de cunoscut printre adventişti:

De vorbă cu Stephen Hawking despre univers (II): Expansiunea universului şi „mâna nevăzută care le ţine pe toate”

       Descoperirea că universul se dilată a fost una dintre cele mai mari revoluţii intelectuale ale secolului XX. Privind înapoi se poate lesne întreba de ce nimeni nu s-a gândit la asta mai înainte. 

Dumnezeu nu este o carte (III)

     Dar revin la frământările mele despre ştiinţă în legătura cu divinitatea. Nu este ştiinţa oare tot o carte, poate la fel de "sacră" ca şi biblia despre Dumnezeu? Astăzi ştiinţa este atacată cu ignoranţă copilărească de către creştinul „atotcunoscător”. Dar puţin ştie el că ştiinţa modernă este de fapt un produs al creştinismului. Da, nu islamismul, nici budismul, nici vreo altă religie nu au adus omenirii progresele şi avantajele incontestabile datorate ştiinţei. Ci creştinismul, ceea ce nu mă miră deloc, având în vedere extraordinara deschidere a lui Hristos către nou. Dar să mă explic.

Dumnezeu nu este o carte (II)

     Dacă Dumnezeu avea de gând să interzică omului cunoaşterea, atunci trebuia ca în drumul ei spre pomul cunoştinţei binelui şi răului, Eva să fie întoarsă cu forţa înapoi de vreun înger. Era mult mai profitabil şi pentru El şi pentru noi. Dar n-a făcut-o. Dacă Isus avea de gând să-şi ţină ucenicii cu forţa lângă el, l-ar fi pus pe Petru să stea cu ochii non-stop pe Iuda atunci când acesta s-a dus să negocieze cu fariseii preţul trădării.Şi nu s-a dus pentru că îl interesau banii în ultimă instanţă. Dacă era aşa, i-ar fi păstrat cu siguranţă. Iuda doar vroia să ştie ce e cu acest Mesia prin propria-i metodă de investigaţie. Putea Isus să-l stopeze pe Iuda? Putea. Dar Isus n-a făcut-o. Şi n-a făcut-o dintr-un simplu motiv: a lăsat omului posibilitatea alegerii unei alternative la calea recomandată de El. Ştia clar că prin acest lucru îşi creează probleme cumplite, dar libertatea fiinţelor sale îi era  mai scumpă ca orice. 

De vorbă cu Stephen Hawking despre univers

        -Domnule Hawking, ce este  o teorie ştiinţifică?

Dumnezeu nu este o carte (I)

     Mulţi dintre adepţii religiei, poate prea mulţi dintre ei din păcate, consideră, potrivit educaţiei primite în biserică şi în familie că Dumnezeu este descifrabil, inteligibil, un Dumnezeu al ultimei instanţe care se descoperă pe sine în totalitate printr-o carte, fie ea biblie, coran sau alte scrieri sfinte(cum ar fi de exemplu culegerile Tripitaka la budişti). Prea puţini dintre ei sunt gata să accepte faptul evident că scriitorii acestor cărţi s-au folosit doar de o infimă parte din cunoştinţa despre Dumnezeu, valabilă la acea dată, şi ca atare sunt la ani-lumină depărtare de adevărul autentic despre Dumnezeu.
     Cum este şi cine este în realitate Dumnezeu? Este el un Dumnezeu care se revelează pe deplin fiinţelor omeneşti limitate? Este conceptul despre dumnezeire un concept care poate încăpea în totalitate în mintea omului, astfel încât acesta să poată spune sigur pe sine că Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi voia Sa? Cine este exponenta adevărului absolut despre Dumnezeu şi cine este exponenta gândirii raţionale, metodologice, plină de răbdare şi sens despre acelaşi Dumnezeu? 

Unde l-aţi pus pe Domnul meu?

     Asist de o bună bucată de vreme la conflictul tot mai exacerbat dintre stânga liberală  şi dreapta conservatoare din biserica în care m-am născut , dintre fundamentalismul religios de tip Caiafa(„ori dispar ei din biserică, ori dispare biserica”) şi postmodernismul cu nuanţe din ce în ce mai agnostice, uneori chiar ateiste, pe care îl îmbrăţişează cealaltă extremă. Bineînţeles, cele două segmente de enoriaşi se anatemizează reciproc,  stânga fiind acuzată de dreapta că vine cu o nouă evanghelie care tulbură biserica şi-l dezonorează pe Dumnezeu, dreapta fiind acuzată că retrocedează înapoi în evul mediu, unde orice om trebuie să se supună gândirii oficiale fără să se întrebe prea multe şi prea des.  Liberalii sunt acuzaţi că renunţă până şi la biblia sacră în căutările lor după un  Dumnezeu tot mai ipotetic, fundamentaliştii sunt acuzaţi că îl antropomorfizează pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lor. Cine are dreptate în această luptă ideologică pe viaţă şi pe moarte?

Când evanghelia veşnică devine o manea

         Ce este evanghelia? Dacă este să-l credem pe Pavel, ea este o putere infinită, capabilă să mântuiască pe oricine crede în ea. Nu e necesar decât să te laşi dus prin credinţă în lumea ei vrăjită şi-ţi este garantat, nu vei mai fi niciodată omul de mai înainte. Dacă ai fost cel mai crud criminal, vei deveni cel mai blând om, dacă ai fost un om egoist vei deveni un om altruist, interesat mereu numai de nevoile altora...şi tot aşa. Omul cel vechi moare, dispare, se prăbuşeşte în ţărână în faţa evangheliei. Un nou om ia fiinţă, capabil să se schimbe nu numai pe sine şi anturajul în care se învârte, ci chiar lumea. Da, aţi auzit bine, lumea întreagă.

        Dar ce fel de putere este aceea capabilă să schimbe „peste noapte” o lume întreagă? Ce fel de putere este aceea care transformă monştri abrutizaţi de alcool şi epave umane roase de droguri în gentlemani şi oameni educaţi, civilizaţi, responsabili? Cum de poate ajunge cineva să renunţe până şi la viaţa lui, atunci când ceea ce i se impune să facă contravine preceptelor evangheliei? În ce constă puterea aceasta magică a mărgăritarului de mare preţ ascuns în pământ?

Adventiştii şi Nicodim

   Îl cunoaşteţi pe sărmanul Nicodim. Nu era un om rău, prefăcut sau rău intenţionat precum majoritatea colegilor săi de breaslă. Ba era chiar un om sincer care iubea adevărul şi pe Dumnezeu. Avea însă o singura mare meteahnă: era absolut convins că a înţeles bine teologia. Era absolut convins că îl cunoştea bine pe Dumnezeu.Şi cum  să nu fie aşa din moment ce învăţase ani de zile pe băncile şcolilor rabinice? Nici prin cap nu îi trecea măcar că ar putea să se înşele în multe privinţe şi încă grav de tot. Dar cine era acel tinerel anonim care îndrăznea să pună la îndoială însăşi temelia sistemului şi teologiei iudaice, afirmând cu tupeu că chiar dacă evreii fuseseră învăţaţi din scripturi într-un fel, acum el avea autoritate să îi înveţe altfel? Cu ce autoritate şi mai ales în ce fel de „altfel” dorea Isus să îşi înveţe concetăţenii? Cât de periculos era acest „altfel”? Iar dacă Isus era lăsat în pace de „fraţii” săi de la Uniune să-şi debiteze tezele , cât de periculos avea să fie asta pentru Nicodim, ca angajat al acelui sistem?

De ce Reset your religion?

    Nu-mi plac lucrurile făcute de mântuială. Deşi ştiu...sunt mulţi alţii care se complac zilnic într-o astfel de mentalitate, care guvernează indivizi, popoare şi chiar guverne. Atunci când îmi cumpăr vreo ustensilă modernă, fie că este o bormaşină, fie că este un Ipod, prefer să aibă cât mai multe funcţii care să fie însă şi operabile. Dar până şi un obiect made in Germany se poate bloca sau defecta. Ce e de făcut în acest caz?     

De ce Martin Luther?

        

     Recunosc, e un pseudonim înalt şi o responsabilitate  să-i porţi numele, chiar şi pe un forum, sau pe un blog. Dar mă simt prea identificat cu entuziasmul său teologic, cu nonconformismul său înnăscut, ba chiar cu segmente întregi din viaţa-i zbuciumată, ca să nu-mi slujească drept exemplu şi mentor filozofico-teologic, şi acum ca „nickname” în spaţiul virtual de pe web, noul Reichstag din Augsburg, însă la un nivel mult mai amplu.
       De ce Martin Luther?