joi, 18 noiembrie 2010

Dumnezeu nu este o carte (II)

     Dacă Dumnezeu avea de gând să interzică omului cunoaşterea, atunci trebuia ca în drumul ei spre pomul cunoştinţei binelui şi răului, Eva să fie întoarsă cu forţa înapoi de vreun înger. Era mult mai profitabil şi pentru El şi pentru noi. Dar n-a făcut-o. Dacă Isus avea de gând să-şi ţină ucenicii cu forţa lângă el, l-ar fi pus pe Petru să stea cu ochii non-stop pe Iuda atunci când acesta s-a dus să negocieze cu fariseii preţul trădării.Şi nu s-a dus pentru că îl interesau banii în ultimă instanţă. Dacă era aşa, i-ar fi păstrat cu siguranţă. Iuda doar vroia să ştie ce e cu acest Mesia prin propria-i metodă de investigaţie. Putea Isus să-l stopeze pe Iuda? Putea. Dar Isus n-a făcut-o. Şi n-a făcut-o dintr-un simplu motiv: a lăsat omului posibilitatea alegerii unei alternative la calea recomandată de El. Ştia clar că prin acest lucru îşi creează probleme cumplite, dar libertatea fiinţelor sale îi era  mai scumpă ca orice. 
 
     Dacă Dumnezeu ar fi dorit să scrie o carte despre El, ar fi făcut-o cu siguranţă. Dar n-a făcut-o. A lăsat şi acest lucru la îndemâna omului care a scris aşa cum s-a priceput, potrivit culturii şi concepţiei timpului său, despre Dumnezeu. Din nou, libertatea totală a omului a rămas neîngrădită chiar atunci când a venit vorba să explice jocurile de culise din marea controversă dintre bine şi rău. Ei bine, o asemenea concepţie este de neconceput pentru creştinul din biserică. " Nu îngăduia Dumnezeu ca în Biblie să fie strecurate greşeli" este lozinca care se repeta oridecâteori creştinul sincer dar ignorant doreşte să ia apărarea Bibliei. Iar argumentul adus este acela că biblia este un loc sacru, numai al Lui, unde diavolul nu are voie să calce, iar omul nu are voie să greşească când scrie.
     Acestor prieteni dragi le-aş dori să le reamintesc de un Dumnezeu constrâns să tacă când şarpele îi vorbeşte Evei; constrâns să tacă când poporul făgăduinţei îi este măcelărit sistematic în Egipt; constrâns să tacă când unsul său David este fugărit ca un bandit prin codru verde şi prin văgăunile pământului; constrâns să tacă când Iov, singurul exponent al neprihănirii din vremea sa, striga către cer cu pumnii încleştaţi de durere; să tacă în Ghetsimani, în sala de judecată a lui Caiafa, sau la cruce. Iar în istoria mai recentă silit să tacă din gură în noaptea marelui advent de la 1844, ca să nu mai zic în noaptea parcă fără sfârşit a holocaustului nazist. Dacă acceptăm senini că atunci a tăcut, ce ne face să fim aşa de convinşi că în biblie a vorbit numai El iar omul nu a avut nimic de spus? Nu cumva doar o tradiţie la care nu vrem să renunţăm în ruptul capului pentru că ni s-ar dărâma astfel şi ultimul perete de care ne mai sprijinim în furtunile noastre existenţiale? Nu cumva pentru că ne place să ne legănăm confortabil într-o dulce şi înşelătoare siguranţă?
     Chiar dacă ar fi să acceptăm că ar fi scris o carte cu mâna Lui, suntem siguri că am fi înţeles-o? Dacă ne-ar fi explicat pe limba Lui cine este El... am fi acceptat? Am fi putut cunoaşte limba Canaanului ceresc? Mă îndoiesc profund, dacă stau să mă gândesc la singurele înscrisuri ale degetului Său din istoria umană, şi anume cele 10 porunci...
  ... Nu, nu aşa Îl cunosc eu pe Dumnezeu din ceea ce am citit chiar în biblie. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al explicaţiilor. Nu este un Dumnezeu care îţi dă totul de-a gata, pe tavă, mură-n gură. Dimpotrivă. Întotdeauna a solicitat contribuţia umană în descoperirea căilor sale. Întotdeauna a preferat să rămână învăluit în mister şi să dea omului doar piste spre adevărul final, nicidecum  produsul final de-a gata, oricum imposibil, probabil, de digerat.
     Când a despărţit apele mării Roşii , a avut nevoie de toiagul lui Moise. Când a oprit epidemia mortală provocată de şerpii veninoşi din pustie, a avut nevoie de nişte meşteri care să făurească un şarpe de aramă. Când a dărâmat zidurile Ierihonului, a avut nevoie de nişte trompete...când l-a înviat pe Lazăr, a pus pe străjerii mormântului să dea piatra la o parte, când a făcut minunea cu pâinile, a avut nevoie de prânzul unui copil...iar lista ar putea continua la nesfârşit. De ce toată această contribuţie umană, dacă toate aceste acte erau actele Sale? De ce era mereu invitat amestecul omului care e supus inerent greşelii, confuziei, încurcăturii? De ce a riscat enorm Dumnezeu ca să-i fie pusă sub semnul întrebării bunătatea, mila...într-un cuvânt...caracterul?
     " Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta"..." este firul de aur ciudat care străbate scriptura de la un capăt la altul, definind un Dumnezeu misterios, profund şi căruia îi place să provoace gândirea umană. Dumnezeu este mereu imprevizibil, şocându-şi deopotrivă adversarii şi admiratorii. Dacă ar fi fost o explicaţie teologică concretă, fariseii şi saducheii l-ar fi pus împărat pe tronul lui David. Dacă ar fi fost cel mai bun politician, romanii l-ar fi dus în senat sau poate chiar pe scaunul cezarului. Dacă ar fi fost cel mai bun filozof, grecii l-ar fi primit cu onoruri în areopagul atenian. Dar Dumnezeu descoperit în Hristos era mult mai mult decât toate acestea. Şi era mai mult pentru că era geniul, transcendentul umanului, infinitul.
   "Cel Prea Înalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti" era formula revoluţionară a diaconului Ştefan descoperită înaintea Sinedriului intolerant.
   " Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" era afirmaţia lucidă şi modestă a genialului Pavel despre neputinţa umană în a înţelege Infinitul.
     Iar Ellen White conchidea aşa una din cărţile ei: "Acolo( în cer), minţi nemuritoare vor contempla cu o bucurie care nu va slăbi niciodată minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo nu va mai fi vrăjmaşul cel crud şi amăgitor care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va secătui puterile. Acolo cele mai mari întreprinderi vor fi realizate, cele mai înalte aspiraţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale sufletului şi ale corpului. Toate comorile Universului vor fi deschise spre studiul mântuiţilor lui Dumnezeu"...
   Veşnicia însăşi se va caracteriza aşadar prin demitizarea superlativelor omeneşti. Ceea ce ni s-a părut pe pământ ca fiind "cea mai bună" carte despre Dumnezeu, vom înţelege de-abia acolo că era de fapt doar un abecedar cu ajutorul căruia învăţam să citim tainele divinităţii...şi nimic mai mult.
          (va urma)

Martin Luther, 18 noiembrie 2010

Un comentariu:

  1. Wow , sunt stupefiat de acest mod de gandire, si o zic in sensul bun al cuvantului, eu care ma gandeam ca sunt sigurul crestin care gandeste asa...

    RăspundețiȘtergere