Ce se întâmplă cu RRRom ânia?

       Întrerup pentru puţin seria mea de articole dedicate bisericii ca să-mi exprim  în scris uimirea şi scârba organică faţă de ce se întâmplă într-o mocirlă numit Rrrom ânia. Este o descărcare lutherinogenă personală dintr-un alt colţ de lume unde iarba este verde iar soarele răsare la răsărit şi apune la apus. Şi nimeni nu înjură de mamă pentru asta.

      Nu am intenţia să fiu nici patetic, nici nimic. Ştiu că nimic nu mai e de corectat într-o lume nebună ca cea în care trăim, nici măcar patetismul meu, în caz că există.  Şi ca atare, nici în Rrom ânia. De vreo două zile însă îmi tot împunge retina ochiului şi amigdala cerebrală evenimentele de la un meci de fotbal din Ploieşti, oraşul meu natal. Nu, nu citesc decât foarte rar presa românească, deoarece evit din start superficialul, neprofesionalitatea, ipocrizia celor ce o compun. Ca să nu spun că evit să mai ştiu ceva despre o ţară care mi-a provocat senzaţii de vomă( la propriu, datorită flegmelor de pe trotuare) acum trei ani în urmă, când am revenit acolo în urma unor împrejurări personale.

      De data asta însă, am aflat  ce s-a petrecut pe stadionul din Ploieşti dintr-un ziar spaniol. Aşa că, oripilat fiind, am căutat să văd ce zicea presa românească şi care era magnitudinea adevărată a poveştii. Bineînţeles, m-am cutremurat. Şi bănuiesc că m-am cutremurat pentru că trăiesc într-o ţară unde o simplă jignire adresată unui funcţionar oarecare este aspru pedepsită financiar. Sau unde trecutul pe roşu a unui pieton este un gest imoral ( la semafoare sunt instalate plăcuţe care încurajează părinţii să fie un exemplu pentru copii şi să nu traverseze pe roşu)!Sau unde circulaţia rutieră este oprită pentru că ...broaştele traversează şoseaua!

      Desigur, nu am nici cea mai mică intenţie să comentez fapta acelui dezaxat "jmecher" drogat care a confundat stadionul din oraş cu un joc pe calculator. E plină presa rrrom ânească de reacţii despre asta. Numai că ce am văzut mi-a trezit în amintire episoade din propriul "hard disk"mioritic de acum trei ani, episoade care intuiesc că sunt cheia întregii nebunii din ţara lui Huidu vodă.  Povestesc pe scurt numai două dintre ele.

     Făceam naveta cu trenul zilnic între Bucureşti ( unde lucram) şi Ploieşti. Într-o zi, naşul a amendat nişte bunicuţe, în număr de vreo opt, nu pentru că ar fi călătorit fraudulos( ţi-ai găsit...tocmai ele...), ci pentru că stăteau la taclale împreună într-un vagon, deşi aveau locurile cumpărate în vagoane diferite. Dar cum bunicuţele călătoreau mai departe de Bucureşti, se aciuaseră împreună. Ascultam de departe implorările lor, mi se făcuse milă, dar  legea e lege...mi-am zis...

    Dar după ce a plecat naşul, am intrat de curiozitate  pe cont propriu în investigaţie, mai ales că una dintre ele plângea. Putea fi bunica mea...Cu stupoare am aflat că băbuţele plătiseră toate biletul, şi fuseseră amendate numai pentru motivul amintit mai sus. Aşa că mi s-a suit sângele la cap.    Îndată ce a oprit trenul în Bucureşti, m-am dus după naş şi l-am tras la socoteală în mod civilizat. A rămas stupefiat. Nu se aşteptase ca să fie interogat de un pasager anonim pentru nedreptatea pe care tocmai o făcuse. A început să se bâlbâie şi să nege că apa curge la vale. L-am ameninţat că nu sunt oricine(  minţeam de îngheţau apele, evident) şi că îi pot crea probleme mari dacă nu repara imediat ceea ce făcuse acelor biete băbuţe. M-am dus la impegatul şef ( sau cum s-o numi el) din gara de nord, „târându-l” pe "atotputernicul" „naş” după mine şi pe băbuţele escrocate.  L-am avertizat pe un ton calm, dar ferm, că dacă nu întocmeşte proces verbal de înapoiere a banilor, o să încep să dau nişte telefoane. S-au uitat unul la altul speriaţi, au încercat să mă  ducă cu vorba, dar le-am promis că nu plec de acolo până nu se rezolvă problema. Şi, spre surprinderea sărmanelor femei şi bucuria lor deopotrivă, totul s-a terminat cu bine pentru ele. Sper.Nu am mai putut să stau până la sfârşit să văd tot ce au completat în procesul verbal, doar le-am încurajat să nu se dea bătute orice s-ar întâmpla. Întârziasem deja o oră la muncă, dar când i-am explicat şefei mele austriece de ce o făcusem, s-a bucurat şi indignat în acelaşi timp...

     Dar marea surpriză a venit seara din partea alor mei, care m-au certat că intervenisem „ unde nu-mi fierbea oala” şi că dădusem datele mele personale în acel proces verbal. După opinia lor, trebuia să-mi văd de treabă şi să nu întârzii la servici.

     În fine( s-au întâmplat mult mai multe într-un an, dar nu are rost să vă stric seara acum), mai adaug una şi mai scurtă dar cu un final la fel de ciudat. Trebuia să merg la RAR, să-mi înmatriculez maşina din Spania. Şi, ca orice român get-beget, TREBUIA să plătesc şpagă. „ Trebuie”? ...mi-am întrebat prietenii. „ Auzi ce întrebare...dar tu cine te crezi? Eşti în România, TREBUIE să dai şpagă, altfel crăpi.”

    „Ei, uite ce e, prefer să crăp decât să dau şpagă. Ori sunt eu nebun, ori aţi înnebunit cu toţii din cauza sistemului”.  Prietenii mi-au zâmbit larg, înţelegând că veneam de pe altă planetă. Dar eu am rămas „încăpăţânat” până la capăt. Am stat de la 7 dimineaţa, pe un ger înţepător, până la ora 18 seara, refuzând să bag mâna în buzunar, deşi semnele venite din bârlogul lupilor de la RAR erau evidente: „ dai...scapi mai repede”.  Personal, am preferat să mor de frig,decât să le dau 50 lei. Dar nu de încăpăţânare, ci pentru că era aşa corect. Din principiu. Simplu. Cei de la RAR mi-au dat într-un sfârşit actele maşinii, scârbiţi că nu le aruncasem ceva acolo, măcar de-o cafea. „ În locul tău, măi băiete, eram de mult acasă la căldură”...mi-a zis un energumen. Fără să-mi ies din fire, i-am replicat: „ În locul dumneavoastră, domnule, aş pleca să muncesc vreo 5-6 ani într-o ţară civilizată ca să înţeleg pormă ce stupid e să cerşeşti bani în mod nejustificat. Ca să nu mai spun că dacă toţi ar face ca mine, ţara asta ar fi altfel.”  Nu şi-a putut ascunde uimirea. A plecat capul în pământ, susurând printre dinţii gălbejiţi : „ Aşa o fi, cum spui tu, măi băiete”.

       Dar ce legătură au aceste „preamăriri de sine” cu situaţia din Rrromânia? Sunt eu mai civilizat sau mai educat decât prietenii mei care s-au uitat chiorâş la mine că nu aveam chef să dau sfânta şpagă? Nici vorbă. Sunt eu mai drept decât părinţii care m-au dojenit că ajutasem benevol nişte necunoscuţi până la urmă, întârziind de la servici? Deloc. Aici este vorba de atitudine în faţa unui sistem bolnav. De mentalitate. Pentru rrrom ânia sunt un „nebun”, un „jmecher de occident”, un „ Spartacus” sau „Gică-contra” care îşi dă aere de civilizaţie, „vezi Doamne”. Pentru occident, sunt un om absolut normal, din marea gloată( că mai sunt şi aici excepţii nu are rost să amintesc) care aşteaptă la roşu când e roşu şi opreşte la trecerea de pietoni dacă trece cineva. Desigur, fără să înjure pietonul. Şi pentru care şpaga este un cuvânt „intraductibil” din limba română. Să fiu eu de vină că nu mai ştiu româneşte? Sau românii că vorbesc o limbă necunoscută?

      Lăsând acum metaforele la o parte, vreau să pun degetul pe rană. Nu din dorinţa de a provoca şi mai multă durere. Nu că aş fi eu vreun medic. Şi nici că aş avea medicamentul minune, în care oricum nu mai cred. Ci pentru că acea rană există. Pentru că boala de cancer moral a societăţii româneşti a atins fără deosebire, pe TOŢI cei care trăiesc în acea ţară. Da, chiar şi pe părinţii mei. Se numeşte PASIVITATE.

    Românii s-au obişnuit cu anormalul, cu neomenescul, cu absurdul, cu ilogicul. Îi doare, îi ustură uneori, dar fără să ştie, hrănesc parazitul ăsta nenorocit care se numeşte TĂCERE. A da şi „celălalt obraz” este complet aiurea înţeles în acest context. Iar masochismul şi văicăreala au devenit sportul naţional unde românii sunt probabil campioni mondiali.

     Ce e de făcut?...mă veţi întreba pe bună dreptate. Cum poţi să lupţi de unul singur cu un sistem bolnav din orice punct de vedere? Oricum nu ai nici-o şansă. Doar aşa mi-am început şi eu articolul, pesimist. Şi atunci? Nu a reuşit nici Isus, nici Socrate, nici Gandhi. Nici nimeni. „Toate sunt aşa cum erau de la întemeierea pământului”, date dracului. Sau mă rog, sistemului. Şi atunci? La ce bun să protestezi? Să lupţi? Să refuzi buretele cu oţet? Să bei cupa de cucută?

     Răspunsul, atât cât am înţeles eu până acum, este acesta: trebuie să protestezi, să lupţi şi să rămâi cu buzele arse în soarele nedreptăţii nu pentru ca să învingi sau ca să fii erou. Ci pentru că AŞA ESTE DREPT. Pentru că nu poţi fi altfel. Pentru că aparţii altei ţări( fie şi cea cerească), altei împărăţii, altor valori. Indiferent că tu eşti unul şi ei sunt toţi, adevărul este de partea ta. Iar când adevărul este de partea ta şi în acelaşi timp e călcat în picioare sub ochii tăi, atunci eşti gata mai degrabă să mori decât să trăieşti.

      Adventismul din Rrrom ânia nu face excepţie. Aparţine aceluiaşi fenomen carpatin.Comparându-l cu cel din Spania sau din Germania, cel românesc mi se pare rămas efectiv în evul mediu. Şi asta pentru că mentalitatea şi educaţia pe care o ai sunt mai importante decât orice. Dar despre asta sunt aşa de scârbit că nici nu vreau să mai vorbesc.

       Vestea bună a evangheliei este că binele va triumfa în cele din urmă. Babilonul, de orice conotaţie ar fi el, va cădea cu zgomot. Nedreptatea, minciuna, manipulările...toate se vor sfârşi. Sistemele de orice fel vor fi spulberate, aşa cum a fost Gadaffi călcat în picioare. Iar adevărul şi frumosul vor străluci în toată splendoarea lor. Dar dacă vă imaginaţi că singurul lucru pe care îl puteţi face până atunci este să ascultaţi ştirile, fără ca să deveniţi voi înşivă o ştire, vă înşelaţi amarnic. Dacă aşteptaţi vreun Isus, vreun Socrate sau Gandhi fără ca să deveniţi voi înşivă un mic Isus, un mic Socrate sau un mic Gandhi acolo unde sunteţi, puteţi să aşteptaţi mult şi bine. Nici măcar Dumnezeu nu va face ceva.

     Aici unde locuiesc, iarba este verde, iar soarele răsare la răsărit şi apune la apus. Când trece vreun pieton pe zebră, maşinile opresc fără ca şoferii să înjure pentru asta. Lumea se opreşte când e roşu, şi merge mai departe când se face verde. Normal, nimic din altă lume. Dar Rrrom ânia, ce se întâmplă cu Rrrom ânia? 

   Sau altfel, că nişte imagini fac cât o mie de cuvinte: