Creştinism păgân ( III b ) : „serviciul divin”

    

        Aşa după cum arătat până acum, serviciul de închinare protestant s-a deosebit foarte puţin de consacrata liturghie romano-catolică. După inventarea tiparniţei în anul 1540, producţia de cărţi liturgice a grăbit implementarea noilor reforme ale lui Martin Luther în viaţa bisericească. Astăzi voi vorbi despre contribuţiile celorlalţi mari reformatori europeni în acest sens.

       Elveţianul Ulrich Zwingli a înlocuit masa altarului cu o „masă a împărtăşaniei”, de unde erau administrate pâinea şi vinul. Dacă Luther chemase mirenii în faţă pentru a participa la împărtăşanie, Zwingli a introdus pratica aducerii pâinii şi vinului la oamenii din bănci, folosind tăvi şi căni de lemn( Senn, Christian Liturgy, 362). Tot el a fost acela care a recomandat ca Cina Domnului să fie luată trimestrial, propunere care venea în conflict cu cea a majorităţii reformatorilor, care doreau ca acest eveniment să fie săptămânal.

   Zwingli mai este creditat ca cel care a propus ca cina Domnului să fie doar o comemorare a morţii Fiului Lui Dumnezeu, iar pâinea şi apa doar nişte simboluri, el fiind prin aceasta părintele concepţiei moderne protestante despre cină. Cu toate acestea, „serviciul divin” al lui Zwingli diferea prea puţin de cel al lui Luther, unde predica avea un rol central, astfel încât elveţianul ajunsese să predice chiar de 14 ori pe săptămână!

    Jean Calvin, John Knox şi Martin Bucer au avut propriile lor contribuţii la modelarea liturghiei. Cea mai importantă de acest fel a fost colectarea banilor după predică.   Dar cea mai păguboasă particularitate a liturghiei lui Calvin este aceea că el conducea cea mai mare parte a slujbei, de la amvon, iar predicarea durea ore în şir( White, Protestant worship, 65). Atitudinea sobră din timpul slujbei a fost o idee introdusă de Calvin în închinarea protestantă. Atmosfera trebuia să fie aceea a unui profund sentiment de smerenie şi lepădare de sine în faţa unui Dumnezeu suveran şi auster.

      Martin Bucer a încurajat şi el o astfel de atitudine. Să nu uităm că ne aflăm într-o epocă încă medievală în care Dumnezeu, printre altele, permite iadul avid de păcătoşi. Aşa că nu te puteai apropia de Dumnezeu oricum, ci doar tremurând din toate încheieturile. Adunarea rostea lent cele 10 porunci  sub conducerea lui Bucer, creând astfel un sentiment de veneraţie şi teamă. Din această mentalitate s-au născut mai târziu obiceiurile puritane de a nu zâmbi sau râde în biserică.

     Tot atunci s-a creat şi „personalul de ordine”. Una din sarcinile celui care ocupa această funcţie era aceea de a a-i trezi pe enoriaşii care adormeau la propriu în timpul predicilor interminabile, împungându-i cu un băţ!( Alice Mores Earle, Sketsches of Life in Puritan New England). Aşadar medievalii puneau semnul egal între sobrietate şi sfinţenie, între a fi ursuz şi a fi evlavios. Cu cât mai mult îţi încruntai fruntea, cu atât erai mai plăcut înaintea Şefului suprem.

    Un alt element al liturghiei protestante preluat de la catolici a fost acela ca clerul să păşească spre locurile lui în timp ce adunarea stătea în picioare, cântând. Când magistraţii romani mergeau în sala de judecată, oamenii se ridicau în picioare şi cântau. Dacă în biserica în care mergi se întâmplă ca enoriaşii să se ridice în picioare în mod solemn, în timp ce orga sau corul intonează accente grave, trebuie aşadar să ştii că acesta este un obicei roman, adică păgân. Nu are nimic de-a face cu adunarea plină de bucurie şi veselie care este caracteristică primilor creştini.

    Calvin a căutat să modifice liturghia după scrierile părinţilor bisericeşti din secolele III- VI, nicidecum după ceea ce făcuseră apostolii. Aşa se face că s-au păstrat o groază de elemente păgâne în ritualul protestant, moştenite evident de la catolici. Puritanii, adică calviniştii din Anglia, au preluat sobrietatea impusă de părintele lor spiritual şi au dus-o până în pânzele albe. De exemplu, cei care lipseau la predica de duminică erau pedepsiţi, locuitorii din noua Anglie fiind chiar amendaţi sau închişi în temniţă cu picioarele în butuci!( Allen C Guelzo, When the sermon reigned, 23).

     Metodiştii au adăugat în sec XVIII o dimensiune emoţională închinării. Enoriaşii puteau acum să cânte cu voce tare, cu vigoare şi fervoare. Ei sunt consideraţi de mulţi istorici precursorii penticostalilor moderni, care îşi strigă din toţi plămânii dragostea lor pentru Isus. George Whitefield a fost primul evanghelist în accepţiune modernă, predicând mulţimilor în aer liber. El este cel care a schimbat accentul predicării, de la planul lui Dumnezeu pentru biserică la planul lui Dumnezeu pentru individ. Cu alte cuvinte, el este precursorul noţiunii atât de des întâlnite azi în creştinismul neoprotestant al unui „Dumnezeu personal”, care „tânjeşte după o relaţie cu tine”. Desigur că ideile lui au fost preluate mai târziu de Charles Wesley, Lorenzo Dow, D.L. Moody şi nu mai puţin celebrul Billy Graham. Toţi aceştia au făcut din Dumnezeu un Big Brother care veghează clipă de clipă peste tine, fiind atent la fiecare detaliu, chiar intim, al vieţii tale.  Şi care te pedepseşte, desigur, de fiecare dată când calci strâmb...

     Venise epoca marii treziri religioase din secolul al XVIII-lea. Au apărut o sumedenie de artificii şi „soluţii” prin care păcătosul putea să-şi schimbe viaţa, devenind acum un fiu de Dumnezeu. Una dintre acestea este chemarea în faţa amvonului a celor care „îşi simt” starea de păcătoşenie. Alta este „banca pocăinţei” unde oamenii puteau să plângă pentru păcatele lor, aşezându-se pe un loc plin cu rumeguş. Mai târziu, sub inspiraţia lui Charles Finney, această „bancă a pocăinţei” a devenit „banca neliniştii”, unde oricine dorea mântuirea în mod serios trebuia să treacă şi să-şi mărturisească păcatele. S-au dezvoltat o mulţime de tehnici omeneşti de „câştigare a sufletelor”, deschizând astfel uşa pentru manipularea oamenilor prin apeluri viguroase făcute pe fonduri muzicale în gamă minoră( adică subliminale, care stârnesc emoţii şi nimic mai mult).

    Moody a avut o influenţă uluitoare asupra predicării, concetrându-se asupra mântuirii păcătosului. Mântuirea, şi nu neapărat cunoaşterea lui Dumnezeu( a adevărului) devenea astfel ţinta supremă a milioane de creştini. Individul trebuia să „intre cu năvală” pe poarta cea strâmtă, iar Dumnezeu trebuia să fie scopul suprem în viaţă. Făcând acest lucru, semenul prin care se oglindeşte de fapt Dumnezeu( Matei 25, 40) avea să fie din ce în ce mai desconsiderat în favoarea intereselor de grup, care cereau o viziune şi o politică comună.

    Pe parcursul marilor redeşteptări religioase din secolele XVIII şi XIX  din America şi Anglia s-au făcut aşadar o serie lungă de ajustări, dar nici-o schimbare esenţială în actul de închinare. Clerul continua să fie cler, chiar dacă acum pastorul înlocuise preotul. Predica ocupa locul central, fără ca enoriaşul de rând să fie încurajat să gândească de unul singur. De fapt, reformatorii au acceptat în continuare vechiul tipar de închinare catolic unde enoriaşii nu aveau nimic de zis iar clerul hotăra totul pentru biserică.

     Concluzionând, ce este greşit deci cu actuala formă de închinare din protestantism? Ce are rău formatul actual din orice biserică neoprotestantă( adventistă, baptistă, penticostală, evanghelică, etc) care este bătut în cuie în fiecare săptămână? În primul rând, înăbuşă participarea liberă la închinare a adunării de credincioşi şi dezvoltarea acesteia ca întreg. Altfel spus, sugrumă funcţionarea sănătoasă a trupului lui Hristos, reducându-i la tăcere pe membri. Nu se dă voie nimănui să înceapă o cântare, să spună o experienţă, un cuvânt de încurajare sau mustrare dacă nu este mai întâi trecut în listă. Spontaneitatea, creativitatea, gândirea critică, dezbaterile, naturalul, sinceritatea... sunt astfel inexistente. Tot ce trebuie să faci este să accepţi să participi la programul de tineret, program care a fost gândit de la cap la coadă, până în cele mai mici detalii, de o singură persoană. Tot ce trebuie să faci este să taci şi să nu comentezi propria ta părere despre o temă anume, ci să citeşti cu voce tare în faţa bisericii ce ţi-a fost prestabilit de către pastor sau liderul de tineret.

     Desigur, pastorii se întreabă la ora actuală de ce viaţa spirituală din biserică nu mai prezintă nici-un interes pentru majoritatea tinerilor. De ce pleacă toţi mai mulţi tineri prin curte, puşi pe glume, total neinteresaţi de ce se discută înăuntru...sau de ce pleacă ireversibil din biserică. Răspunsul, privind în urmă istoria, nu poate fi decât unul singur: pentru că pastorii au sugrumat viaţa bisericii, care este prin sine însăşi spontană, creativă şi liberă! Dând porunci omeneşti, concetrându-se asupra regulilor comitetelor şi manualelor de biserică, acordând tradiţiei omeneşti o mai mare importanţă decât adevărului şi libertăţii, şi-au semnat astfel sentinţa la moartea lor spirituală şi la moartea bisericii ca întreg.

    Astăzi, serviciile divine merg înainte din inerţie în orice biserică. Dar ceasul bombei care va distruge un Babilon atotputernic de religii şi superstiţii omeneşti ticăie ameninţător. Pe termen lung, acest sistem piramidal unde puţini comandă şi toţi ceilalţi ascultă sau execută orbeşte va imploda,  ca orice sistem piramidal. Dar din ruinele lui nu va mai scăpa nimeni.