Deşi venerată de cinci secole în creştinism
la fel de mult precum mamiferul
încornorat din India, predica tradiţională are un impact negativ asupra
bisericii, din mai multe puncte de vedere, pe care le voi detalia imediat. Şi
la fel ca vaca sacră indiană care îngreunează şi obstrucţionează circulaţia de
pe şoselele de acolo, predica este un obstacol major în ceea ce priveşte
dezvoltarea intelectuală şi spirituală. Poate că vă şochează această afirmaţie(
sau comparaţie), dar haideţi să vedem argumentele.
În primul rând, predica face din predicator
performerul virtuoz al întâlnirilor bisericii. De câte ori nu aţi auzit
întrebarea „ ştii cine predică azi”? Ca rezultat al predicii, participarea
celorlalţi membri este în cel mai bun caz stânjenită, iar în cel mai rău caz
exclusă. Predica transformă biserica într-un local de predicare, unde oamenii
tac şi ascultă, nimic mai prejos decât un cinematograf sau un teatru unde se
urmăreşte un spectacol. Nimeni nu concepe să-i pună întrebări pastorului atâta
timp cât acesta îşi desfăşoară autoritar monologul. Predica îngheaţă şi
blochează de aceea funcţionarea sănătoasă a trupului lui Hristos, care în
teorie este alcătuit şi din membrii de pe scaune.
Aşa cum am arătat în părţile a şi b, nu era nici
obiceiul lui Isus şi nici al apostolilor să predice în neştire, ca să nu mai
spun că nici nu se discuta măcar aspectul plăţii pentru predicare. Dimpotrivă,
Isus provoca gândirea proprie, intelectul şi spiritul critic prin faptul
că de multe ori lăsa (prin pildele sale)
alegerea de partea ascultătorilor. Ei erau cei care hotărau la urma urmei cum
avea să se termine povestea. Apostolii vorbeau la fel fără protocolul cunoscut
de azi, prin case particulare, în natură, şi de multe ori la ore târzii din
noapte, deoarece discuţiile erau intense.
Astăzi însă predica creştină blochează
creşterea spirituală şi intelectuală prin aceea că omul din bancă e forţat
numai să asculte şi să tacă, în loc să participe la rândul lui cu ideile
proprii. Cineva care s-ar ridica să corecteze sau să contrazică pastorul de la
amvon ar fi privit imediat ca fiind un element de tulburare şi anarhie.
Creştinismul a fost conceput să funcţioneze
altfel, ca un sistem complex ale cărui instrumente separate îşi fac fiecare
partea lor. Versete şi pasaje biblice precum cele din Evrei 10, 24-25; Efeseni
4, 11-16 sau mai ales capitolele 12,13 şi 14 din 1 Corinteni sunt pentru mine argumente
suficiente ca să înţeleg că biserica primară nu cunoştea varianta predicii
unilaterale( din partea unui singur om) aşa cum suntem noi azi obişnuiţi. Toţi
participau, toţi se îndemnau, toţi se sfătuiau în credinţă.
În al doilea rând, predica dă naştere
mentalităţii nebiblice potrivit căreia în biserică sunt două categorii de
credincioşi: pastorul care le ştie pe toate, şi omul de rând care ştie mai
puţine. De câte ori nu v-aţi întâlnit cu mentalitatea păguboasă adânc imprimată
în conştiinţa creştinului de a întreba pastorul pentru fiecare îndoială sau
frământare? Dar acest lucru derivă din faptul că un om care predică de ani de
zile la amvon este văzut drept o autoritate în domeniu de către membri în mod
indiscutabil. Prin aceasta, se distruge dintr-un foc învăţătura lui Isus(
atestată de altfel de bunul simţ) că nici-un om nu este vreo autoritate pentru
nici-un om, în nici-un domeniu. Cu atât mai puţin în ceea ce priveşte
cunoaşterea de Dumnezeu.
Cum să mai studieze membrul de rând singur
acasă dacă oricum pastorul are un răspuns pregătit la orice întrebare? Dacă
predica oferă hrană pe tavă, fără ca membrul de rând să contribuie cu ceva la
prepararea acesteia, la ce bun să te mai chinui căutându-ţi şi gătindu-ţi hrana
singur? Un hotel de cinci stele cu service-room este din capul locul mai de preferat
pentru comoditatea sufletului decât munca grea de pe câmp. În altă ordine de
idei, cum să înveţe pastorul de la ceilalţi membri ai trupului lui Hristos,
dacă aceştia nu au ocazia să vorbească şi să-i pună întrebări în timpul
predicii? Şi cum să înveţe „fraţii” şi „ surorile” unii de la alţii dacă
sistemul predicii le limitează indiscutabil libertatea şi avântul de a veni cu
ideile proprii?
În al treilea rând, predica anchilozează şi
amorţeşte spiritul ascultătorului. Chiar dacă pe moment se simte euforic în
urma mesajului, pe termen lung, spiritul său se va îmbolnăvi şi va muri prin
inactivitate. E ca şi un pacient după ce şi-a primit doza de morfină. Se simte mai bine pentru câteva ore, dar
cancerul este tot acolo. Credinciosul de azi este dependent de predicile
săptămânale, pe care el le socoteşte indiscutabil ca fiind un remediu
spiritual, întocmai ca pacientul după doza sa de drog. Iar dacă nu mai are
predică la biserică, se simte gol pentru tot restul săptămânii...
În al patrulea rând, predica este un drog (
ca orice fel de drog de altfel) care stârneşte reacţii emoţionale în amigdala cerebrală din lobii temporali al creierului. Stârneşte sentimente puternice pe
moment, dar este inaplicabilă în multe dintre cazuri. Şi asta pentru că
nenumăraţi pastori vorbesc pe un ton de expert despre lucruri pe care ei nu
le-au trăit niciodată. Fie că este abstractă/teoretică, devoţională/
inspiraţională, poruncitoare/ restrictivă sau amuzantă/antrenantă, predica nu
reuşeşte să aducă ascultătorii la experimentarea practică a ceea ce aceştia
ascultă. Este ca o lecţie de înot pe uscat sau ca o partidă de fotbal pe
hârtie, doar cu scheme şi tactici de apărare şi/sau atac. Retorică desăvârşită
greco-romană, şi prea puţin altceva...
Creştinismul de azi este de fapt un
bebelocreştinism, întreţinut de pastori cu suzeta predicilor. Suzetele pot fi
lungi sau scurte, de latex sau din alt material, colorate sau nu, mai groase
sau mai subţiri, mai scumpe sau mai ieftine, cu gaura mai largă sau mai
strâmtă. Dar în definitiv rămân tot suzete. Iar dacă „copiii” nu mai primesc
laptele săptămânal de la amvon, încep să facă istericale şi să dea din
picioare, mâniaţi pe „părinţii” lor spirituali, pastorii. Să nu ne mire de
aceea de ce prea mulţi dintre creştinii de azi ori abandonează cu milioanele
credinţa, scârbiţi şi de suzetă, şi de „părinţi” dar şi de Dumnezeu, iar altor sute
de milioane „ le merge numele că trăiesc” dar sunt morţi, cărându-şi cadavrele
săptămânal la biserică.
Predica adevărată este exemplul personal,
în viaţa de zi cu zi. Ceea ce schimbă pe semenul nostru şi pe noi înşine nu
este o teorie seacă sau o carte oferită în colportaj sau evanghelizări. Ci mai
degrabă este un zâmbet din toată inima, o faptă de ajutorare, un cuvânt de
încurajare, o îmbrăţişare venită din inimă. Ca şi pe timpul lui Isus, oamenii
au azi nevoie să fie ascultaţi, iubiţi, apreciaţi, înţeleşi, vindecaţi. Ce
poate oferi o predică rostită de la amvon în acest sens? Nimic. Iar rezultatele
se văd din plin. Creştinismul doarme sforăind cu suzeta în gură. Şi asta pentru
că în loc să fie o predică pentru „lume, îngeri şi oameni”( 1 Corinteni
4,9) , aşa cum a fost la începuturile sale, el confecţionează pe
bandă rulantă predici de latex pentru creştini săptămânal-gonflabili.
Predica adevărată nu se ţine de la amvon. Ci
se desfăşoară anonim pe străzile oraşelor, pe uliţele satului, printre vecini
şi mai ales în familie, în faţa copiilor. Predica adevărată nu este o teorie
împopoţonată despre adevăr. Ci este adevărul în pielea goală. Eşti tu, fără
costum şi cravată. Eşti tu în faţa oglinzii. Eşti tu în faţa soţului, a soţiei
şi a semenului. Tu însuţi eşti o carte din care şi prin care Dumnezeu poate să
predice altora. Pentru că numai Dumnezeu este singurul Predicator autorizat.
Restul sunt în cea mai mare parte actori desăvârşiţi, nu predicatori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu