Creştinism păgân ( VII ): corul bisericii

      Azi doresc să abordez o temă care îmi provoacă personal amintiri foarte neplăcute : corul profesionist al bisericii. V-aţi putea întreba cum ar putea oare ca ceva legat de muzică să trezească astfel de amintiri? Doar muzica este în sine ceva... divin. Cum ar putea oare ca o activitate atât de înălţătoare, ca aceea de a cânta într-un cor laudă la adresa lui Dumnezeu, nu numai să nu aibă nimic de-a face cu El, dar să devină chiar ceva grotesc şi nesuferit la urechile Acestuia?

     Pentru mine a fost din nou o surpriză să constat că şi la acest subiect aparent banal, păgânismul şi-a infiltrat adânc aberaţiile lui de mult timp în conştiinţa creştină. Chiar dacă pomul poate părea verde şi maiestuos pe dinafară, seva care curge prin el este otrăvitoare pe termen lung. Şi chiar dacă melodiile superbe şi ţinuta oficială a corului încântă până la extaz ochiul şi urechea, ceea ce produce oficiul corului pe termen lung este o marfă care nu are absolut nimic de-a face cu Dumnezeu.

   Să încep cu începutul, aşa cum am făcut mereu până acum în această serie. Cum se desfăşoară lucrurile acum şi cum au fost la originile creştinismului în ceea ce priveşte muzica? A intenţionat Dumnezeu vreodată ca să existe „specialişti” în muzică în biserica sa? Sunt bineveniţi „liderii muzicali”? Şi trebuie să cânte în biserică de fiecare dată la început şi sfârşit numai corul, ca un fel de pecete muzicală a mesajului transmis?

   În biserica apostolică, închinarea şi cântarea erau în mâinile tuturor credincioşilor. Nu exista nici-un lider muzical, deoarece ekklesia îşi conducea singură propriile sale cântări de laudă. Muzica nu era o activitate dedicată doar profesioniştilor. Toate acestea au început să se schimbe odată cu apariţia clerului şi a corului creştin, prin secolul IV. În timpul lui Constantin cel mare, s-au organizat coruri care să contribuie la celebrarea euharistiei. Pentru pregătirea corurilor s-au înfiinţat şcoli speciale, iar membrilor de cor li se acorda un statut de clerici de rangul doi ( Liemohn, The Organ and Choir in protestant Worship,8).

    Dar practica aceasta a fost preluată de creştini de la curtea imperială romană, unde ceremoniile începeau de fiecare dată cu muzică de procesiune. Originile corului creştin se găsesc însă în templele păgâne greceşti şi piesele de teatru greceşti. Iată ce scrie Will Durant în cartea sa „ Age of Faith”:

    „ În Evul mediu, ca şi în Grecia antică, principala sursă de inspiraţie în ceea ce priveşte lucrările dramatice era liturghia religioasă. Aceasta era în sine un spectacol dramatic. Sanctuarul era o scenă sacră. Preoţii care celebrau liturghia purtau veşminte simbolice. Aceştia şi ajutoarele lor se angajau într-un dialog cantabil. Şi replicile antifonale schimbate între preot şi cor, sau între un cor şi altul, indică limpede aceeaşi evoluţie a piesei de teatru de la dialog care a dat naştere dramei dionisiace sacre.”

      Prin anul 367, cântarea în comun a bisericii dispăruse cu totul, fiind acum înlocuită cu muzica produsă de coruri profesioniste. O cauză a apariţiei „corului de specialişti” a fost faptul că cei care deţineau puterea se temeau că prin imnurile intonate de către toată adunarea se puteau răspândi erezii doctrinare, foarte la modă în acele timpuri. Aşa că prin limitarea dreptului laicilor de a cânta, ei au dorit să stopeze inflitrarea acestor erezii. Cât de bine au reuşit asta, e inutil să mai spun...

      O altă cauză a fost pur şi simplu mândria şi setea de putere. Deoarece clericii dobândeau o importanţă din ce în ce mai covârşitoare în conştiinţa mireanului de rând, cei care nu puteau pune mâna pe putere ca clerici de rangul unu( preoţii şi episcopii), atunci cel puţin doreau să devină dascăli, instructori muzicali sau măcar membri în corul liturgic.

     Compunerea primelor imnuri creştine postapostolice îi este atribuită lui Ambrozie. Cel mai vechi text complet al unui imn creştin datează din anul 200 aproximativ. Ambrozie a popularizat scrierea imnurilor creştine. Iar muzica creştină din vremea aceea se inspira din idiomurile populare greceşti. Sistemul muzical grecesc a fost precursorul muzicii bisericii primare, linia de descendenţă fiind neîntreruptă din Grecia, prin Roma, prin evul mediu şi până în timpurile moderne ( Bauer & Peiser, How the Music grew, 71).

   Începând cu secolul al V-lea, au apărut corurile papale. Grigorie cel mare, proaspăt devenit papă, a reorganizat Scola Cantorum din Roma. În această şcoală, Grigorie forma cântăreţi profesionişti care instruiau corurile creştine din întregul imperiu roman. Instruirea cântăreţilor dura 9 ani! Aceştia trebuiau să memoreze fiecare imn cântat. Aşa s-a născut faimosul imn gregorian, apreciat de mulţi până astăzi. Grigorie a îndepărtat până şi ultimele relicve ale cântării în comun, considerând că muzica este o funcţie clericală, fiind de competenţa exclusivă a profesioniştilor. Astfel, încet dar sigur, cultura grecească construită în jurul dinamicii audienţă- interpret s-a impus definitiv în biserica creştină. Ceea ce păgânii greci făcuseră în templele zeiţei Diana de pildă şi în operele lor dramatice, îşi găsise acum căutare şi respect printre creştini. Adunarea poporului a devenit o masă tăcută de spectatori nu numai în ceea ce priveşte vorbirea în biserică, dar chiar şi în muzica de laudă la adresa lui Dumnezeu. Aşa se face că până azi este prezent prin bisericile creştine spiritul grecesc de a asista ca simplu spectator la cântările de cor profesioniste.

    Atunci când a apărut reforma, principala contribuţie protestantă a fost reintroducerea cântării în comun a bisericii, precum şi a instrumentelor muzicale. Jan Hus, împreună cu urmaşii săi, husiţii, au fost primii care le-au reintrodus în bisericile din Boemia. Luther este cunoscut nu numai ca un teolog de seamă, ci şi ca un compozitor de muzică sacră. Şi el a dat din nou voie oamenilor simpli să cânte în biserici, anulând liturghia latină, precum şi cea consacrată germană şi transformându-le în liturghii luterane, unde corurile nu mai aveau ce căuta, fiind de provenienţă romană.

    Au fost introduse de asemenea tot mai multe instrumente muzicale, nesocotind astfel părerea părinţilor bisericii care consideraseră că instrumentele erau obiecte păgâne, fiind asociate cu imoralitatea şi idolatria. Cu excepţia calviniştilor, orga a devenit instrumentul muzical de căpătâi în biserica reformatorilor. O explozie de muzică clasică de cea mai bună calitate a avut loc ca urmare a noilor puncte de vedere ale reformatorilor.

   Primele coruri protestante au apărut în a doua jumătatea a sec XVIII. LA început, ele doar dădeau tonul cântării în comun, dar treptat au început să intrepreteze propriile cântări. Aşa s-a născut muzica de cor protestantă, cântată spre audierea pasivă a restului bisericii. Cu timpul, scaunele coriştilor au fost amplasate cât mai aproape de altarul de unde vorbea clerul, iar coriştii au îmbrăcat de asemenea haine clericale, pentru ca să iasă în evidenţă ( Madeley Richardson, Church Music, 57)!

   Ar mai fi multe de spus despre felul în care au evoluat corurile profesioniste de astăzi, dar mă opresc aici cu amănuntele. Important este să reţinem măcar un singur lucru: corul bisericii, aşa cum arată el astăzi, nu are deloc rădăcini creştine, ci păgâne! În biserica apostolică, Pavel spunea la o întrunire : „ Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare...” ( 1 Corinteni 14,26) contextul fiind chiar acela al unei participări masive, neorganizate, din partea membrilor de rând. Desigur că Pavel dorea ca totul să se facă în ordine şi cu rânduială...numai că mai târziu biserica a transformat mesajul său din acest capitol într-un mesaj al organizării şi sistematizării darurilor în biserică, concept cu totul  străin de apostoli!  

   Ca urmare a faptului că numai unei mâini de oameni calificaţi i-a fost dată să conducă biserica în închinare, au apărut două efecte nedorite: pe de-o parte paralizarea clasei laicilor şi transformarea lor doar în spectatori muţi ai unei reprezentanţii muzicale, iar pe de altă parte mândria şi cultul personalităţii, inevitabil strâns legate de fenomenul muzical în sine. Muzica , chiar muzica de laudă la adresa lui Dumnezeu, este o imensă capcană pentru cântăreţul profesionist. Primind ovaţiile sau aprecierile necontenite ale mulţimilor, fiind rugat sistematic să oficieze în faţa unui auditoriu prin voce sau prin vreun instrument oarecare, duminică de duminică, este imposibil ca să nu apară în inimă ...mândria. Mândria şi goana după mai mare atenţie şi celebritate, la gândul că fără el...nu se poate!

    Am fost martorul tăcut, timp de aproape opt ani de zile, al culiselor din spatele scenei unde cânta corul profesionist al bisericii din Spania, unde mergeam regulat săptămână de săptâmână. Fie că vedeam cu proprii mei ochi atunci când făceau interminabile repetiţii, fie că primeam rapoarte minuţioase din partea fostei mele soţii ( care şi azi este o solistă extrem de apreciată în biserica de acolo), ceea ce se petrecea în culise nu avea nimic de-a face cu creştinismul. Certuri interminabile între membrii corului, invidie sau gelozie bolnăvicioasă, bârfă de cea mai joasă speţă între femei, etalarea celor mai scumpe garderobe, jigniri şi glume deochiate, ba uneori chiar ură pe faţă între dirijor şi unii din membrii corului : acesta era tabloul adevărat pe care numai eu şi încă foarte puţini alţii îl vedeau. În schimb, atunci când apărea pe scenă, muzica corului aceluia te răpea literalmente în sfere cereşti. Şi te răpeşte şi astăzi...dacă nu cunoşti conflictele şi mândria umană care se află în spatele lui.

   Dar fenomenele triste din culisele lui nu sunt unice, specifice doar acelui cor. Regula generală este aceeaşi peste tot. Ca unul care am avut de-a face indirect cu multe coruri adventiste superprofesioniste, pot spune cu mâna pe inimă că ori aceste coruri îşi cântă lor însele, în goana de publicitate şi afirmare( ah, şi câte festivaluri de muzică adventiste nu au loc an de an tocmai pentru aceste motive), ori Dumnezeu închide ochii la toată mizeria şi practicile necreştineşti din culise numai că să mai fie gâdilat puţin la urechi de muzica „divină” cântată acolo.

   Nu am nimic contra festivalurilor de muzică adventiste sau creştine. Pot să cânte până le-or exploda plămânii... Pot să-şi dea daruri, flori şi ovaţii fără măsură. Dar a face lucrul acesta cu rugăciune şi în numele lui Dumnezeu mi se pare cea mai mare înşelăciune de sine posibilă. Trebuie să fii cumplit de orbit de mândrie să crezi că Dumnezeu ţi-ascultă capodopera cântată pe scenă pentru că numai tu eşti ...specialist în muzică!