Creştinism păgân ( VI ): hainele de biserică

  

       La fiecare sfârşit de săptămână, zeci şi zeci de milioane de protestanţi din întreaga lume se îmbracă în cele mai bune haine pentru a merge la biserică. Sute de mii de pastori poartă o robă specială care îi distinge de restul membrilor bisericii. Dar nimeni nu se întreabă de ce şi nici care este originea „hainei de biserică”. Dimpotrivă, cineva care îndrăzneşte să vină în blugi în „locaşul lui Dumnezeu” este luat imediat în colimator. Dar...ce este totuşi mai „anormal”: regula sau excepţia?

     Îmi aduc aminte cu oroare de privirile şi comentariile „fraţilor” de  acum vreo patru ani în urmă, când, convins fiind că tot ceea ce se întâmpla prin biserică era sfânt numai în imaginaţia lor bolnavă, am îndrăznit să vin îmbrăcat în blugi şi cămaşă în „locaşul lui Dumnezeu”. Mă priveau cu milă şi mă ocoleau, de parcă ar fi văzut un beţiv căzut într-un şanţ. Sau de parcă aş fi fost călătorul atacat de tâlhari din pilda samariteanului milos. Eram categorisit în cel mai bun caz ca fiind un „rebel” frustrat de către cei care veneau îmbrăcaţi la patru ace, fie bărbaţi, fie femei. „Cineva care nu mai vine la biserică îmbrăcat decent( de parcă blugii ar fi fost indecenţi?!?) şi-a pierdut respectul pentru Dumnezeu”, spuneau ei pe la colţuri.

     Care este însă adevărul despre această temă prea puţin discutată în biserică? Doreşte Dumnezeu să-I demonstrăm respectul nostru prin hainele pe care le îmbrăcăm? Îl face haina pe om? Stă educaţia şi frumuseţea caracterului unei persoane în costumul pe care îl îmbracă? Obţine cineva puncte în faţa Domnului atunci când vine îmbrăcat ...elegant? Dacă nu, ce rost are costumul sau rochia scumpă de biserică ? Pe cine ( ne) păcălim noi?!?

      Vă invit la a o analiză istorică pe acest subiect spinos al hainelor. Şi vă asigur din start că veţi avea surprize, ca şi mine de altfel, când am citit aceste lucruri pentru prima oară.

     Prima surpriză de exemplu vine chiar din cuvintele Maestrului, un personaj rebel prin definiţie, care răsturna cu susul în jos toate tarele şi avatarele societăţii lui iudaice. Într-un discurs public( Luca 20,45-46) Isus mustra obiceiul fariseilor de a se „plimba în haine lungi”. Dar de ce aveau ei un astfel de obicei de a se îmbrăca diferit de iudeul de rând? Chiar din pasajul citat reiese evident că adevăratul motiv cunoscut foarte bine de Isus era acela că fariseii doreau să fie văzuţi bine de oameni, de a provoca un sentiment de admiraţie în ochii lor şi pentru ca să primească plecăciunile enoriaşilor. Un circ grosolan, am spune noi astăzi, făcut în numele lui Dumnezeu...Dar dacă acelaşi circ se repetă în fiecare biserică creştină în secolul XXI? Ei bine, iată un gând pe care nimeni nu doreşte să-l ia serios în seamă...

     Haideţi să privim aşadar pe firul istoriei când şi cum a apărut îmbrăcămintea specială de biserică şi cum a reuşit să se fixeze ca un element important în Status-quo-ul religios. În timpul apostolilor nu exista nici-un fel de obicei de acest gen, deoarece până şi conceptul de biserică era complet diferit de cel modern. Oamenii se îmbrăcau cu ce aveau, iar de multe ori erau atât de săraci încât purtau numai o tunică sau o cămaşă dintr-o singură bucată, de la gât până la picioare. Nici gând despre o îmbrăcăminte specială pentru „întâlnirea cu Dumnezeu”.

     Din Evul mediu până în secolul al XVIII-lea, îmbrăcămintea a reprezentat un indicator clar al apartenenţei sociale: bogat sau sărac, cler sau mirean. Acest lucru a început să se schimbe odată cu inventarea războaielor de ţesut şi a dezvoltării societăţii urbane. Se năştea clasa de mijloc, care se străduia acum să-i imite pe cei din clasa aristocratică. În 1764 James Hargreaves a inventat filatura, obţinând ţesături mai fine şi mai colorate, accesibile ca preţ maselor largi populare( Elisabeth Ewing, Every day dress 1650-1900).

   Culmea e că unele grupuri creştine s-au împotrivit iniţial acestei tendinţe. John Wesley, de pildă, a scris împotriva purtării de haine scumpe sau „fireşti”. Învăţătura lui referitoare la acest lucru era numită „evanghelia simplităţii”. Mesajul său principal era acela că creştinii trebuie să se îmbrace simplu, curat şi modest( Rupert Davis, A History of the Methodist Church in Great Britain, 193). Apoi primii metodişti şi primii baptişti s-au împotrivit hainelor scumpe, spunând că acestea divizau biserica în săraci şi bogaţi.

   În ciuda acestor proteste, cu timpul majoritatea creştinilor au început să poarte haine scumpe de câte ori puteau. Ne aflăm deja în plină cultură victoriană, la începutul sec al XIX-lea, când societatea începe să fie întipărită tot mai repede de gust şi eleganţă. În 1843 Horace Bushnell a publicat un eseu creştin intitulat „Gust şi modă”. În cadrul lui, el spunea că eleganţa şi rafinamentul sunt atribute divine şi că prin urmare, creştinii ar trebui să le imite. Aşa s-a născut ideea că a te îmbrăca pentru biserică în mod diferit şi elegant este de fapt o onoare adusă lui Dumnezeu!( Schmidt, A Church Going People is a Dress-Loving People,36). 

      În 1846, un prezbiterian pe nume William Henry Foote, scria: „ Oamenii care merg la biserică sunt oameni cărora le place să se îmbrace elegant”. Aşa s-a ajuns la concepţia modernă de azi unde a veni îmbrăcat în cele mai bune haine în biserică este un „semn de respect pentru Dumnezeu”.

      Dar să urmărim pe scurt şi  istoria veşmintelor clerului. Contrar opiniei largi răspândite, ţinuta clerului nu îşi are originea în îmbrăcămintea preoţească vechi testamentară, ci în portul secular al lumii greco-romane( vezi Catholic Encyclopedia, s.v. „Vestments, sub titlul Origin”). Clement din Alexandria susţinea că persoanele din cler ar trebui să poarte haine mai bune decât laicii, care să fie simple şi albe. Timp de secole albul a fost culoarea clerului, deoarece atât Clement cât şi Tertulian considerau că pânzeturile vopsite nu sunt pe placul Domnului( Mayo, A History of Ecclesiastical Dress,15).

      O dată cu venirea la tron a lui Constantin cel mare, deosebirile dintre episcopi, preoţi şi diaconi au început să se evidenţieze tot mai clar. În 330, când Constantinopolul a devenit reşedinţa imperială a Bizanţului, preoţii şi diaconii au adoptat ţinuta oficială romană, una similară cu cea a demnitarilor de stat. Ieronim spunea în secolul patru că slujitorii bisericii nu ar trebui niciodată să se îmbrace în haine de stradă şi că „Dumnezeu este onorat dacă episcopii poartă o tunică albă mai frumoasă decât de obicei”.

     Începând cu secolul V, episcopii au adoptat culoarea purpurie pentru veşmintele lor. În secolele VI şi VII, hainele preoţeşti au început să fie tot mai minuţios lucrate, cu semnificaţii simbolice şi mistice. A apărut apoi obiceiul de purta un rând de veşminte clericale peste hainele de stradă, întocmai ca şi fariseii din vechime.

   Reforma a adus unele schimbări de suprafaţă. S-a renunţat la hainele migălos ţesute, scumpe şi purpurii şi s-a introdus roba neagră a intelectualilor, purtată  de pastorii protestanţi. Zwingli a fost cel care a introdus această robă, după care l-a urmat şi Luther. Dar reformatorii nu au renunţat definitiv la hainele clericale. De exemplu, oridecâteori împărtăşeau Cina se îmbrăcau specific, dând o notă mai mistică evenimentului.

   Ţinuta pastorului reformat( roba neagră) simboliza autoritatea spirituală a acestuia pe tot parcursul secolelor XVII şi XVIII. Negru devenise culoarea adoptată prin excelenţă de specialişti( medici sau avocaţi), aşa că a devenit de la sine înţeles că „specialiştii” în interpretarea Cuvântului trebuiau să poarte acum negru în loc de alb. De la roba aceasta neagră până la costumul negru introdus la începutul secolului XX nu a mai fost evident decât un pas.

   Astăzi costumul negru de biserică a devenit simbolul „respectului” faţă de Dumnezeu şi faţă de locaşul de închinare. În realitate, istoria sa spusă pe scurt este cea relatată mai sus: nu este altceva decât modă şi tradiţie omenească, care nu are de-a face absolut nimic cu vreo directivă divină. „Eleganţa” mult trâmbiţată atunci când vine vorba de a merge la biserică nu este altceva decât un obicei greco-romano-catolic, preluat şi îmbunătăţit de protestanţi. Isus nu a dat nici cel mai mic indiciu că Tatăl său şi-ar găsi plăcerea în detalii omeneşti precum îmbrăcămintea. Este absurd să crezi că îmbrăcându-te într-un fel anume poţi cumva să atragi favoarea divină. Şi este ilogic ca respectul faţă de Dumnezeu să aibă ceva de-a face cu moda, fie ea şi bisericească.

   Mult mai logic este după părerea mea să consideri pe semenul tău „nedus la biserică” doar pentru că acesta nu adoptă stilul tău de gândire şi/sau îmbrăcăminte. Eleganţa dă naştere la şi mai multă eleganţă, pretenţiile la şi mai mari pretenţii. Iar cine nu se supune regulilor de Haute-couture de pe Titanicul numit religie riscă să fie considerat un Jack şmecher şi needucat. Sau un beţiv fără Dumnezeu, adormit prin vreun şanţ murdar...

   Nu dragii mei.  Nu haina îl face pe creştin. Ci ce are în cap şi scoate pe gură. Asta e infinit mai important decât ce se vede la suprafaţă...