Egiptul sau pustia?

    

       Există mulţi oameni sinceri care se întreabă tot mai des şi în cel mai serios mod cu putinţă ce relevanţă mai are biserica cu toate activităţile ei, dacă şi-aşa tot ce se întâmplă acolo are de-a face mai mult cu păgânismul decât cu creştinismul autentic, aşa cum a fost el la originile sale. Oricine aruncă cu un dram de sinceritate un ochi peste serialul „Creştinism păgân” de exemplu, nu poate să nu se întrebe ce este de făcut având în vedere  naufragiatul sistem actual al religiei organizate. Este rămasul acasă, de unul singur, o soluţie? Doreşte Dumnezeu să ne despărţim la modul concret de tot ceea ce a însemnat până mai ieri viaţa noastră religioasă? Dacă Laodiceea modernă nu are nimic bun de oferit, este izolaţionismul şi independenţa religioasă o alternativă?

     Acestea şi multe altele sunt frământări reale pentru tot mai mulţi creştini din diferite confesiuni. Scârbiţi de ipocrizia, lipsa de dragoste autentică şi conştienţi de absenţa totală a lui Hristos din biserica lor, astfel de oameni se frământă care sunt paşii concreţi de făcut după ce îşi fac retragerea sau sunt excluşi din biserică. Sau pur şi simplu încetează să mai „semneze condica” acolo. În faţa lor stă un ocean de întrebări şi prea puţine insule de siguranţă.

    Siguranţa...ei bine...tocmai asta e cheia întregii discuţii. Pentru că siguranţa unei biserici, unui grup, unei familii este indispensabilă pentru starea de bine, de fericire, de împlinire. Oricine vrea siguranţă. Nu poţi trăi fără ea. Trebuie să simţi că aparţii cuiva. Tu, ca individ singuratic, nu eşti nimeni. Nu eşti nimic. Aparţii grupului, eşti cineva...Dar dacă trăieşti şi mergi de unul singur, eşti al nimănui. Practic, nu exişti pentru ceilalţi.

   Aşadar, este firesc ca omul să caute apartenenţa la un grup oarecare. Grupul îi asigură confort, pâinea de toate zilele, recunoaştere, apreciere şi poate chiar celebritate. Izolarea în orice domeniu este privită ca extravaganţă, pericol, iar uneori chiar ca o boală. Omul care tinde să fugă de societate, care nu se adaptează regulilor grupului, care înoată mereu împotriva curentului...este considerat excentric, nebun sau chiar periculos. Aceasta este regula. Excepţiile o întăresc, şi nu o infirmă.

    Să vorbim acum puţin despre domeniul religios în acest context. Nici aici lucrurile nu stau altfel, după părerea mea. De când există pe pământ religie organizată, oponenţii şi independenţii au fost priviţi întotdeauna cu suspiciune. Începând cu Enoh care nu suporta gălăgia oraşelor antediluviene şi se retrăsese în natură cu Dumnezeu, trecând prin păgânismul înfloritor din antichitate, era creştină şi până în zilele noastre, orice persoană care a contrazis vocea majorităţii a avut de suferit, fiind privită ca un distrugător al „bunelor moravuri” şi un duşman al societăţii. Toate marele personaje ale bibliei, toţi profeţii şi  reformatorii de ieri sau de oricând au trebuit să mănânce pâinea singurătăţii şi a infamiei. Să fie oare acestea calea dorită de Dumnezeu pentru copiii Lui autentici?

    Este bulversant pentru mine, atunci când caut răspunsul în biblie, să observ că oridecâteori a dorit ceva mai bun pentru „poporul Său”( permiteţi-mi vă rog numai de data asta limbajul de lemn),Dumnezeu l-a separat în prealabil de CEILALŢI. Exemplele curg din abundenţă: Avraam a fost scos din oraşul său natal, separat de rudeniile lui şi îndemnat să plece spre...nicăieri. Iacov nu a putut să-l cunoască cu adevărat pe Dumnezeu decât izolat de mama şi tata. Iosif la fel. Moise a trebuit să mâne oile prin pustiu 40 de ani ca să devină un cu totul alt om. David a trebuit să fie un fugar timp de 13 ani mai înainte ca promisiunea de a deveni împărat să se adeverească. Profeţii, în absolută majoritate, au fost persoane singuratice, urâte de popor, rege şi preoţimea oficială. De Isus nu mai vorbesc...Isus a fost persoana cea mai singură care a trăit vreodată pe Terra. Venea din altă lume, trăia în altă lume...Ioan Botezătorul şi-a petrecut toată viaţa în pustie. Probabil la închisoare a avut chiar un meniu mai bun decât cel obişnuit descris în evanghelie. Şi lista este foarte lungă...

    Nu poţi să nu-ţi pui întrebarea  de ce au trebuit toţi aceştia să treacă prin experienţa traumatică a singurătăţii, a lipsei de simpatie, de ce au fost neînţeleşi, răstâlmăciţi, persecutaţi? De ce au trebuit să îndure vicisitudinile vieţii fără să aibă cea mai mică siguranţă sau sprijin omenesc( vezi Evrei 11, 36-39)?

     Atunci când au fost eliberaţi din crunta robie egipteană, evreii au crezut că vor ajunge în Canaan „ pe pat comod de flori”. Dumnezeul care făcuse minunile incredibile din Egipt în favoarea lor putea să-i ducă repede în ţara promisă, transformând nisipul în iarbă verde pentru vite, pietrele în copaci iar şerpii veninoşi în ...prepeliţe. Dar nu a făcut aşa ceva. În loc de asta, i-a dus pe un drum foarte ocolitor, plin de primejdii. Foamea şi setea cruntă erau la ordinea zilei, şerpii veninoşi şi scorpionii făceau zilnic victime, iar vitele le mureau pe capete. Curând după ieşirea miraculoasă din Egipt s-au terminat proviziile şi a început o cumplită luptă pentru supravieţuire, mai ales în perioada celor 40 de ani de ocol.

    De ce a fost această metodă dură cea aleasă de Dumnezeu pentru călăuzirea copiilor Lui? S-ar putea obiecta „pe bună dreptate” că un Dumnezeu al dragostei trebuie să-i scutească pe ai Săi de încercări severe. Trebuie să le asigure confort, siguranţă şi protecţie. Dar din exemplele de mai sus, putem vedea, dimpotrivă, că regula este tocmai invers: duşmanii lui Dumnezeu o duc bine, iar cei mai apropiaţi prieteni ai Lui se chinuie să trăiască de pe azi pe mâine, ba pe la pârâul Cherit, ba prin peşteri şi văgăunile pământului, ba prin închisori şi eşafoade. De ce vrea Dumnezeu atâta suferinţă şi  izolare pentru ai Săi când de fapt grupul, fie că se numeşte Egipt, Ur din Caldeea, Babilon sau Ierusalim asigură tot ce este necesar unui trai bun?

   Sunt mai multe răspunsuri aici. În primul rând Dumnezeu nu vrea suferinţa, singurătatea şi persecuţia pentru copiii Săi. Ideea că suferinţa este mijlocul ales de Dumnezeu pentru a elimina zgura caracterelor noastre şi a le transforma în aur este cinică. Pentru că dacă Dumnezeu se foloseşte de suferinţa provocată de diavol  ca să-şi aducă planurile la îndeplinire, atunci El este la fel de vinovat ca şi diavolul. Eu cred altceva, şi anume că oricine nu se adaptează mersului societăţii, sfârşeşte automat prin a fi o victimă. E ca şi cum ai fi strivit de mulţimea care aleargă într-un sens contrar cu tine. Iar societatea şi lumea aceasta nu îi aparţin lui Dumnezeu şi nu sunt guvernate de El, ci de diavol.

   Apoi Dumnezeu se află întotdeauna cu tine în mijlocul suferinţei. Dacă eşti singur la pârâul Cherit, sleit de foame, va trimite corbii cu pâine să te hrănească. Dacă eşti sub ienupăr şi vrei să mori, va trimite îngerul să-ţi aducă o turtă. Dacă eşti în pustiu şi mori de sete, va crăpa pentru tine stânca. Nu va face nimic ca soarele să nu mai dogorească, dar îţi va fi nor deasupra capului. Nu va face nimic ca să nu mai fie frig noaptea, dar îţi va fi stâlp de foc. Nu-ţi va lua crucea grea din spate, dar te va ajuta să te ridici de sub greutatea ei atunci când simţi că nu mai poţi continua...

   Da, veţi spune...şi totuşi Dumnezeu te scoate din Ur, Egipt, Babilon sau Ierusalim, deşi ştie că vei suferi mult „afară”, dincolo de ziduri. Este adevărat aşadar că are contribuţia Lui în ceea ce priveşte istoria vieţii tale. Dar El nu te scoate ca să suferi, ci pentru că ştie că Egiptul, Ur, Babilonul şi Ierusalimul vor fi nimicite. Aşa că, din dragoste pentru tine, alege cea mai mică dintre două rele: „ întristări uşoare de o clipă” ( 2 Corinteni 4,17) în detrimentul unei pieiri veşnice.

   Revin acum la întrebările de la început. Singurătatea pe plan religios nu este de dorit...Nu-ţi oferă nici siguranţă, nici prieteni, nici aplauze. Poţi fi lesne muşcat de şerpii veninoşi ai ateismului sau ai completei indiferenţe religioase. Te poate arde soarele dezamăgirilor de tot felul. Iar uneori simţi o disperată nevoie de dragoste şi înţelegere omenească aşa cum ai nevoie în pustie pe timpul nopţii de căldură. De multe ori apa rece şi reconfortantă a adevărului îţi lipseşte şi trebuie să o cauţi singur. Nu îţi vine la nas ca în Babilon, unde doar te aşezai într-o bancă şi ascultai ce venea de la amvon. Dimpotrivă, aici hrana o primeşti rar şi în porţii mici, chiar dacă vine de la îngerul lui Dumnezeu în mod direct sau de la corbii din văzduh. Cine vrea aşadar pustia? Trebuie să fie un nebun...

    Şi totuşi...Pentru cine vrea cu adevărat să-L întâlnească cândva pe Dumnezeu în persoană, ieşirea din „civilizaţie” şi plecatul în pustiu este imperios necesar. Pur şi simplu altfel nu se poate( Evrei 11, 14-15). Că dacă s-ar fi putut, sigur Dumnezeu ar fi ales acea cale...

    Ne-am obişnuit o viaţă întreagă să mâncăm praji, ceapă, carne şi alte „delicatese” din Egiptul  spiritual în care ne aflăm. Alternativa unei diete „vegetariene” cu Dumnezeu în pustie ne sperie. Ne-am obişnuit o viaţă  să bem cel mai „bun” şi mai îmbătător vin din Babilonul religios unde tronează ca idoli zeci de stâlpi ai Astarteei moderni: prejudecăţile şi dogmele bisericeşti. Ideea de a ne căuta singuri hrana şi apa ne sperie. Ne-am obişnuit o viaţă întreagă să fim robi ai preoţilor, pastorilor, sistemului şi bisericii. Să primim de sus ordine şi să le executăm orbeşte, ca şi cum ar fi venind direct din gura Domnului. Posibilitatea de a fi total liberi şi proprii noştri stăpâni ne sperie. În fine, ne-am obişnuit o viaţă să fim plătiţi pentru cărămizile făcute pentru Faraon, chiar dacă plata era una de mizerie. Perspectiva de a munci acum din greu la făurirea propriului drum prin viaţă ne dă fiori, chiar dacă plata este atât de mare că nu se termină nici în viaţa veşnică...

    Ca unul care nu mai calc de vreo doi ani prin nici-o biserică, dezgustat de tot ce am văzut pe-acolo din toate punctele de vedere, vă pot confirma „ pe propria piele” că pustia e periculoasă, tristă şi ...pustie. Vorbesc ca un nebun doar cu şerpii, scorpionii şi pietrele. Adio confortul de altădată...uneori mă topesc de căldură, alteori îngheţ de frig. Din cauza setei prelungite uneori am vedenii şi fac insolaţie. Şi petrec de multe ori zile întregi fără să bag ceva în gură....

... Dar nu renunţ la drumul ăsta nenorocit dintr-un singur motiv: ĂSTA E DRUMUL spre Canaan. Prin pustie. Nu am încotro. Nu am chef să fiu carne de tun când s-or dărâma cu troznet zidurile Babilonului, când s-o face scrum Egiptul sau când o să fie arat de pe suprafaţa pământului Ierusalimul „sfânt” cu tot cu templul lui de „aur”. Merg prin credinţă înainte. Ce-o fi, o veni...Şi poate că voi ajunge într-o zi şi la destinaţie...

   Dar să mă întorc în Egipt e de neconceput pentru mine. Siguranţa zidurilor lui e cea mai mare capcană! Mai bine mort de foame, dar liber, decât îmbuibat de vin şi prăjituri, dar slugă!