vineri, 20 iulie 2012

Doctrina sanctuarului, geniu adventist sau gafă monumentală? ( XII )




   

     2.11  Dan 9,24 : ketib sau qere? 

    În ceea ce privește לִכלֹאli·lō’ ( a limita ) și לכלִהlǝ·allēh ( a înceta ) care dintre ele este alegerea cea mai bună? Ar trebui să citim „  qere חטאת ּולהתםû·lǝ·hå·ṯēm aṭṭå’ṯ  ” sau  mai degrabă „ ketib חטאֹות ֹתם ּולחwǝ·la·tōm aṭṭå’ô  ? În ceea ce privește לִכלֹאli·lō , aparatul critic în BHS recomandă „ ketib ” în acest caz: melius qal. Astfel, în locul lui „ să pună capăt revoltei ”, ar trebui să traducem „ a limita ( a închide temporar) revolta ”. În timp ce aceasta este o metaforă neobișnuită, are un înțeles corespunzător atunci când o legăm de expresia paralelă care urmează și de alte pasaje biblice, după cum voi arăta mai departe. 


    Dacă alegem varianta ketib pentru expresia  חטאת ּולהתם/ חטִאֹות ֹתם,ּולח în hemistaxa următoare, va fi tradus „ până la sigilarea păcatelor ” în loc de „ să aducă păcatele la împlinire ”. În acest caz, cele două texte paralele s-ar potrivi unul cu altul: „ Să limiteze ( să înceteze temporar ) rebeliunea/ și să sigileze păcatele ”. Aceste metafore ne aduc aminte de cântarea lui Moise ( Deut 32, 34) când se referă la păcatele lui Israel: „ Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine, pecetluit în comorile mele? ”. O expresie asemănătoare o găsim în Iov 14, 17: „ Păcatul meu (ץשע) este sigilat (חתם) într-un mănunchi, și mi-ai născocit nelegiurea (עון). ” La fel, într-o viziune a lui Zaharia ( 5,8 ), răul personificat printr-o femeie este închis într-un coș ephah. Astfel , o traducere bazată pe „ ketib ” în Daniel 9,24 sugerează că Gabriel nu a prezis aici o încetare efectivă a păcatului, care nu este oprit înainte de sfârșitul judecății mileniale ( Apoc 20, 14-15 ). Gabriel a prezis mai degrabă un fel de legare sau sigilare a păcatului, similar aceluia din Apoc 20, 1-3, dar nu neapărat același eveniment ( cfm  Apoc 12:9-11  Rom 8:3  Col 2:15 ). 

    Aceasta este o metaforă mai inteligibilă și mult mai expresivă despre felul lui Dumnezeu de a lucra cu păcatul lui Israel, dacă o comparăm cu citirea obișnuită a acestui pasaj. Păcatul și răscoala sunt aici personificate, și sunt închise aici pentru ziua judecății, sau ca un document legal, hotărât și sigilat pentru același scop, dacă luăm ambele fraze ca sinonime. Dar putem să le luăm drept complementare, și astfel ne-am putea imagina nelegiuirile Israelului ca în viziunea lui Zaharia - mai întâi închisă, apoi sigilată.  Această imagine de închidere și sigilare este specifică lui Daniel ( Dan 6:17 ; 8:26 ; 12:4,9). Înțelegerea teologică a acestei imagini încă nu a primit atenția pe care o merită. Dacă este înțeleasă în contextul ei literar, trebuie să aibă o aplicare mesianică instructivă. 

       2.12  Dan 9:24 :  Preasfântul Messiah, sau Preasfântul Sanctuar ?
     La sfârșitul celor 70 de săptămâni care conduc la evenimentele mesianice, îngerul folosește expresia „ קדׁשים ֹקדׁש ִח ֹׁש ולמ wə·li·mšôăeš qååšîm ”(Da ,9:20), să ungă  pe cel Preasfânt ”. Această expresie este de mare importanță pentru înțelegerea conceptului unui sanctuar ceresc al noului legământ. Verbul „ משח” ( a unge - a consacra prin vărsarea uleiului sacru thereon ), asociat cu obiectul „ wə·li·mšôăeš qååšîm ” , aparțin limbajului sanctuarului. În timp ce traducătorii sunt împărțiți în privința obiectului care trebuie să fie uns, trebuie să notăm că verbul  משח  ( a unge ) și verbul קדׁשqiddēš ( a sfinți ) sunt folosite împreună la ritualul dedicării templului. 

    Expresia „ ֹקדׁשִקדשיםeš qååšîm ” asociată cu verbul מׁשחmåša( a unge ) este folosită în legătură cu altarul jertfelor (Exod 29:37 ; 30:29 ; 40:10 ) și diferite elemente ceremoniale și acte rituale de la sanctuar numite ֹקדׁשִקדשיםReferințe la Sfânta Sfintelor din templu sunt de obicei definite prin „ ֹקדׁשִקדשיםeš qååšîm ” , dar există și excepții importante. În viziunile lui Ezechiel, regiunea întinsă de pe vârful muntelui dedicată templului ideal, noul templu însuși precum și încăperile destinate preoților sunt numite „ ֹקדׁשִקדשיםeš qååšîm ”. ( Ezec 43:12 ; 45:1-3; 48:9-12 ). 
     Ungerea preoților era inclusă în ceremonia ungerii sanctuarului. Cu siguranță, marele preot owned cea mai sacră slujbă. Doar marele preot putea face ispășire în Yom Kippur ( Levitic 16,32 ). El era răspunzător de uleiul sacru ( Numeri 4,16 ). El aparținea unei poziții atât de sacră încât nu putea să o suspende, nici măcar pentru a merge la funeraliile părinților săi ( Levitic 21,12 ). Preoții erau sfinți ( קדֹוׁשיםqǝḏôš∙îm și  ֹקדׁeš  Lev 21:6-8; Num 16:6-7 ). Expresia din 1 Cronici 23,13 „ קדׁשים ֹקדׁש להקדיׁשֹוlǝ∙haqdîšô qóḏeš qåḏåšîm ” , deși în acord cu Vulgata, este înțeleasă de mulți drept o referință la locul prea sfânt al sanctuarului, sau la lucrurile prea sfinte, dar este un bun argument chiar pentru Aaron și urmașii săi care fuseseră consacrați a fi „ preasfinți ”. 

     Manuscrisele sectare qumranice  folosesc expresia „ qóeš qååšîm ” ( prea sfânt) în multe moduri diferite decât uzanța biblică. Ele vorbesc despre prea sfintele spirite, despre prea sfântul locaș sau sanctuar, despre prea sfântul sanctuar „ de sus ” sau despre comunitatea preoțească prea sfântă. Un important detaliu contextual care a cauzat mereu traducerea „ să ungă pe cel prea sfânt” este faptul că apariția titlului „ מׁשיmašîa” - Unsul-, titlu dat regilor și preoților , este semnalată aici pentru prima dată ca fiind un nume, fără un articol hotărât  Dan 9,25-26.( N. Trad: ca substantiv, obiect ).

     Cea mai probabilă referință a expresiei „ ִקדׁשים ֹקדׁש ִ ֹׁשחולמ wǝ·li·mšōaeš qååš ∙îm ” ( și să ungă pe cel prea sfânt) din Daniel 9,24 este ori un altar și un sanctuar nou, sau o nouă ordine preoțească, sau un nou sanctuar și o nouă preoțime ca întreg. Vechiul cort fusese uns ca „ sfânt ” iar altarul lui ca fiind „ prea sfânt ”. Această ceremonie de consacrare este descrisă ca un eveniment unic în istoria ritualică ebraică. Nu a mai fost repetată cu fiecare nouă structură a sistemului ceremonial. Acest fapt sugerează că ungerea prevăzută în Dan 9,24 trebuie să fie inaugurarea unui sanctuar complet nou, într-un mod distinct, corespunzător religiei noului legământ. Din moment ce punctul de start al celor 70 de săptămâni ( 490 de ani) este anul 457 î.H. , așa cum am arătat deja, iar ultima săptămână a acestei perioade este în consecință cea dintre anii 27- 34 d.H., aceste numere cad aproximativ în evenimentele mesianice ale noului testament, iar lucrul prea sfânt pentru a fi uns în această perioadă nu poate fi un nou templu de pe pământ. Între 27 - 34 d.H., evreii erau perfect satisfăcuți cu templul lui Irod, care avea să cadă în anul 70 sub cucerirea romană, în timp ce noul testament scoate în evidență realitatea templului ceresc, Ierusalimul ceresc, muntele Sion ceresc, ca binecuvântări ale noului legământ, în opoziție cu orice alt loc sacru pământesc ( Ioan 4,21-26 ). 

    Atât timp cât templul de la Ierusalim și liturghia de acolo erau îndreptățite, nu se deschisese încă un sanctuar ceresc al noului legământ ( Evrei 9,8 ). Templul de le Ierusalim, ca structură fizică, a fost distrus de legiunile romane în anul 70 d.H, dar în realitate își încetase legitimitatea ceremonială cu 40 de ani mai înainte, cu unicul sacrificiu al adevăratului Mesia. Când Isus a devenit adevărata Jertfă a noului legământ în mijlocul ultimei săptămâni profetice din Daniel 9,27, adică după cele 62 de săptămâni din versetul 26, prin această jertfă a pus sfârșit tuturor jertfelor și ofrandelor. Acesta a fost sfârșitul legitim al sanctuarului pământesc, deoarece jertfa era singurul lui motiv de a exista. Cu toate acestea, a fost uns un altar cu totul nou și nu e de mirare că noul testament subliniază sacralitatea acestui nou altar, relaționat cu închinarea și părtășia creștină, și cu judecata lui Dumnezeu. 
    Așadar, în contrast cu templul pământesc a cărui funcție a fost abolită prin jertfa și preoția lui Isus în anul 31 d.H, și care urma să fie pustiit în anul 70 d.H ( Dan 9,26 b, 27 b), așteptarea profetică a „ungerii celui prea sfânt ” ( sanctuar și preoție ) a fost împlinită la inaugurarea unui nou drum, unei noi preoții, unui nou altar, templu și legământ. Această realitate „ preasfântă ” își are centrul în ceruri, unde continuă sfântul etern al lui Dumnezeu, dar are de asemenea și alte nuanțe universale și spirituale care au nevoie de o cercetare mai amănunțită. Vezi de ex tipologia lui Hristos, potrivit căreia templul este trupul său , sau tipologia lui Pavel și Ioan, unde biserica ( trupul lui Hristos ) este templul lui Dumnezeu, ca grupare ( 2 Cor 6,16; 2 Tesal 2,4 ) sau ca individ credincios ( 1 Cor 3,16-17 , 6, 19-20 ). Cum pot fi conectate aceste tipologii cu realitatea cerească este o provocare teologică căreia trebuie să îi răspundem. 

    În aceeași manieră poate fi înțeles de ce ființa cerească pe nume Mihail ( Dan 10, 13,21; 12, 1) este văzut în viziune îmbrăcat în in preoțesc ( Dan 10,5 ; 12, 6-7; Apoc 1, 13-18 ) ca un prea sfânt pontif, ca și cum ar fi gata să preoțească într-un nou templu ceresc „ prea sfânt ”. Este de asemenea plin de semnificație că îngerul profeției ( Gabriel ) a adus lui Daniel această descoperire mesianică „ la timpul sacrificiului de seară ”, care este exact timpul în care Dumnezeu a răspuns prin foc rugăciunii lui Ilie ( 1 Regi 18,36 ) și de asemenea timpului marelui sacrificiu personal al lui Isus ( Luca 23, 44-45 ). 

    În timp ce profeția din Daniel 9, 24-27 numește templul din Ierusalim ֹקִדׁqódeš ( sfinția sa ) sau „sfântul loc ” prevede în același timp ungerea „ preasfântului locaș ” : „ ֹקדׁשִקדשיםeš qååšîm ” ( Dan 9,20 ). „ Sfântul ” este menționat în contextul distrugerii sau deposedării , când Mesia conducătorul va fi „ tăiat din ” , în timp ce „ preasfântul ” este menționat într-un context al inaugurării și îndeplinirii ispășirii pentru păcate ( vers 25). Cronologic ambele evenimente sunt legate cumva de ultima din cele 70 de săptămâni ( după 7 +62= 69 săptămâni).  
   Concluzionând, expresia „ קדׁשים ֹקדׁש ִח ֹׁש ולמ wə·li·mšôăeš qååšîm ” ( să ungă sanctuarul prea sfânt și preoțimea lui ) din Dan 9,24 se referă la un sanctuar diferit și la o preoțime diferită a noului legământ, care trebuie să fie unse sau inaugurate de către evenimentele mesianice dintre 27-31 d.H, când a fost făcută ispășire pentru orice vină și a fost adusă neprihănirea veșnică. Astfel „ rebeliunea ” avea să fie închisă și sigilată pentru ziua judecății, iar Cuvântul lui Dumnezeu adus prin profeți a fost confirmat. 

 Autor: Florin Lăiu
  ( va urma )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu