vineri, 31 august 2012

Doctrina sanctuarului: geniu adventist sau gafă monumentală ? ( XX )




   4.      Rolul legitim al lui Levitic 16 dincolo de exegeză

     „ Curățirea ” sanctuarului ceresc este doar o metaforă a mântuirii, fie că este aplicată la evenimentele relaționate cu prima venire a lui Isus, fie la cele legate de a doua venire. „ Curățirea sanctuarului ” nu este un serviciu ceremonial ceresc. Tot acel limbaj Yom Kippur nu este altceva decât o metaforă a judecății. Experiența din 1844 a pionierilor noștri, în contextul lor istoric și teologic, i-a determinat să vorbească despre lucrurile cerești în termenii sanctuarului, ei folosind acest limbaj ceremonial cu mult înainte de a fi configurată vreo doctrină a Sanctuarului.
      În orice caz, faptul evident că Daniel 8 nu face vreo referință convingătoare la ziua ispășirii are de-a face doar cu motive exegetice. Există totuși o amplă posibilitate hermeneutică și omiletică să relaționăm reabilitarea sanctuarului de orice alt pasaj biblic referitor la eschaton (N Trad:  venirea lui Isus )- inclusiv Levitic 16, dacă cineva îi dovedește virtuțile escatologice. În timp ce o exegeză legitimă nu permite niște sărituri așa de lungi între diferite locuri ale canonului biblic, cu excepția faptului că putem demonstra că aceasta a fost intenția autorului sau un caz evident de intertextualitate; în timp ce ar trebui să încetăm să mai încurajăm argumente invalide în sprijinul ideii că Daniel 8 indică spre un context al zilei ispășirii, am putea totuși să păstrăm această legătură, dar pe o bază hermeneutică diferită.

    Pentru că hermeneutica este mai înțelegătoare și mai permisivă decât exegeza, putem conecta pasaje biblice nu numai pe baza unei referințe sau aluzii serioase făcute de autorul uman, ci și pe principiul unității teologice a scripturii, datorate Autorului ei divin. Pe o bază hermeneutică largă, putem relaționa Levitic 16 cu Daniel 8, 14 ca o ilustrație comodă a îndreptățirii sanctuarului. Dar NU ca o singură ilustrație, nici ca pe principala ilustrație a îndreptățirii sanctuarului, și nici ca pe o ilustrație completă și definitivă. Această legătură hermeneutică este bazată pe același principiu la care am putea ( sau ar trebui ) să facem referire la orice parabolă, profeție (etc ) care este teologic relaționată cu textul exegetic. În ciuda opiniei populare proof-text ( dovadă-text ), nu este o exegeză contextuală sănătoasă aceea de a cita profeția din Isaia 7,14 ca pe o profeție despre nașterea lui Mesia ( Matei 1,23 ). Același lucru poate fi spus despre Ieremia 31, 15 , ca fiind o profeție împlinită prin măcelul copiilor din Betleem, sau Osea 11,1 arătând spre ieșirea lui Isus din Egipt ( Matei 2, 15-18 ), deoarece exegetic vorbind ele  aveau o altă intenție și împlinire. În mod similar, citarea lui Pavel din Isaia 54,1 despre biserica neamurilor ( Galateni 4, 27 ) sau din Ieremia 31,31 despre legământul creștin ( Evrei 8,8 ), nu este o exegeză corectă, dar ele sunt legitime dintr-un punct mai larg de vedere hermeneutic, ca aplicații teologice. 

   În NT sunt niște exemple ale unei exegeze bazate pe o traducere liberă sau greșită din greacă, foarte similare abordării noastre istorice despre Daniel 8,14. Astfel, în Evrei 10, 5-10 autorul citează din Psalmi 40, 6-7 după o traducerea greacă necunoscută : „ ςῶμα δὲ κατηρτίςω μοι, ” ( un corp pe care mi l-ai pregătit ) în loc de versiunea ebraică „ לי כריתִ אזנים‘ozn·áyim kåriy·ṯå l·î ” ( Mi-ai deschis urechile ). Așadar textul ebraic indică spre ascultare în timp ce textul grecesc sugerează încarnarea, pe care autorul grec a considerat-o reprezentativă pentru jertfa lui Hristos. O astfel de interpretare este foarte greu posibilă dintr-un punct de vedere strict exegetic. Dar autorul creștin a avut mai multe scopuri practice în vedere. Este posibil să se fi folosit de metode hermenutice evreiești ca să-și convingă credincioșii care erau mai sensibili la o astfel de metodologie. 

    Uneori pare că Pavel refuză înțelesul simplu sau cel puțin merge dincolo de el în mod neașteptat, alegând o aplicație figurată sau alegorică: boii devin apostoli ( 1 Corint 9,9 ); munți, soții și fii sunt sisteme religioase ( Galateni 4, 21-31 ); poruncile/ Legea lui Dumnezeu devin „ îndreptățirea prin credință ” ( Romani 10, 5-6 în perfectă opoziție cu ceea ce spune Moise în Deuteronom 30,11 ); iar metafora din Deut 30, 12-14 ( „ nu este în ceruri … nici dincolo de mare ” ) devine o aplicație cu un sens incredibil: „ să-l coboare pe Hristos din cer ” și „ să-l scoale pe Hristos din morți ”. 

      Susținerea anumitor teologi că exemplele de mai sus sunt inchestionabile, sau adevărată exegeză, deoarece vin din partea unor autori inspirați, nu este acceptabilă. Avem nevoie cu siguranță de o clarificare mai amănunțită a inspirației profetice ( N Trad: Păi nu spun eu tocmai acest lucru de aproape doi ani pe acest blog, fără ca să fiu niciun fel de teolog, și fără ca cineva să mă bage în seamă?!? ). Exegeza este despre logică, nu despre inspirație sau neinspirație, ci doar greșită sau corectă. Argumente, metodologii hermeneutice și de fapt fiecare abordare logică sunt contribuții umane ale autorilor inspirați. Ele pot fi corecte sau greșite, mai mult sau mai puțin convingătoare, dar ele sunt mereu depășite de inspirația divină a autorului, așa cum este aceasta manifestată în mesajul care trebuie trimis. Deși mulți sunt familiarizați cu afirmațiile Ellenei White despre inspirație, ca organizație denominațională am fost mereu reticenți să găsim aplicații practice ale mesajului următor :

   „ Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj suprauman. Isus, pentru a veni la oameni acolo unde sunt ei, a luat natura umană. Biblia trebuia dată în limbajul oamenilor. Tot ceea ce este uman este imperfect. Acelaşi cuvânt are mai multe sensuri; nu există un cuvânt pentru fiecare noţiune distinctă. Biblia a fost dată pentru scopuri practice. Biblia a fost scrisă de către oameni inspiraţi, dar ea nu este modul de gândire şi de exprimare al lui Dumnezeu. Acestea aparţin umanităţii. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea oamenii vor spune că o anumită declaraţie nu Îi aparţine lui Dumnezeu. Dar în procesul constituirii Bibliei El nu S-a manifestat în cuvinte, în logică, în retorică. Scriitorii aceste cărţi au fost caligrafii Săi. Priviţi numai la diferiţii ei scriitori. Nu cuvintele Bibliei, ci oamenii au fost inspiraţi. Inspiraţia nu se exercită direct asupra cuvintelor sau asupra exprimării, ci asupra omului însuşi, a cărui minte, sub influenţa Duhului Sfânt, este umplută cu idei. Iar cuvintele capătă impresia propriei minţi. Primeşte gânduri divine. Gândirea şi voinţa divină se combină cu gândirea si vointa umană; în acest fel limbajul uman devine Cuvântul lui Dumnezeu. ” 1SM 19-22, Manuscript 24, 1886.



     Este incredibil și dezamăgitor că această mărturie iluminatoare despre inspirația profetică, cu consecințe atât de profunde, a fost ascunsă de copiii lui Dumnezeu ( N Trad: a se citi „ ascunsă de adventiștii de ziua a șaptea ” ) pentru mai mult de 70 de ani !! A fost publicată de-abia în 1958, în cele din urmă. Cottrel spunea într-un interviu din 1993, luat de G. Bradford:

   „ După înlăturarea lui Daniells de la președinția conferinței generale, biserica a renunțat și la poziția acestuia cu privire la inspirația profetică. Materialele despre inspirație pe care Ellen White le-a scris în „ Mărturii selecte ” vol 1, 15-21 nu au fost disponibile. EGW Estate a refuzat să le publice timp de ani de zile.  A refuzat chiar și atunci când i s-a cerut în mod expres cu ocazia publicării seriei de comentarii biblice adventiste. ” 

     Astăzi am fi fost foarte departe în hermeneutica, exegeza și teologia noastră dacă am fi acceptat această filozofie revoluționară ( N Trad: a Ellenei White ) despre inspirație. Gândiți-vă la implicații! Nici măcar logica autorilor inspirați nu este inspirată! Dar ca să așezăm această afirmație într-o balanță teologică, logica umană a autorilor inspirați, deși se poate dovedi ca fiind imperfectă, servește totuși ca un mijloc al mesajului divin infailibil și face sens pentru credinciosul onest și informat, în scopuri practice. Uneori, EGW se referă la „ cuvinte ” date ei sau autorilor biblici, iar prin aceasta cineva ar fi înclinat să evite mesajul ei clar despre limitele inspirației din Mărturii Speciale vol 1, scoțând în evidență afirmațiile ei despre „ cuvintele ” ei inspirate ( ex: „ Dar nu vorbesc cuvintele mele atunci când spun …” - 1888 Materials, 747 ). Acum, dacă EG White s-ar contrazice pe ea însăși, autoritatea ei ar scădea spre zero. Dar trebuie să fim mai degrabă atenți ca să nu luăm limbajul comun religios folosit în biblie și spiritul profeției într-un sens tehnic, teologic. În cele mai multe cazuri, „ cuvintele ” sunt menite ca să fie înțelese drept „ exprimări ”, „ mesaje ”, „ comunicări ”, „ oracole ”, și nu ca unități de limbă, așa numite „ shibboleth ” cerești. 

    Prin urmare, în încercarea noastră de a explica Daniel 8,14 ar trebui mai întâi să recurgem la o exegeză mai critică, bazată pe semantica naturală a lui „ ונצדקwə·ni·ṣdaq ” și sensul ei contextual. Și numai după aceea putem recurge e la un spectru mai larg de legături hermeneutice legitime. Aceasta este o metodologie mai bună decât aceea de a forța semantica naturală a lui „ ונצדקwə·ni·ṣdaq ” pentru ca să ne îndreptățim teologia. Se merită să facem acest efort în scopuri exegetice și apologetice.  În legătură cu înțelesul teologic al lui Daniel 8,14, am fost surprins să găsesc poziția lui Norman Young, care scrie:

    „  Studiile lui Davidson m-au lăsat cu o nelămurire. Cum e capabil ca să vadă în Daniel 8, 11-14 ziua ispășirii, când de fapt acolo nu se face nicio mențiune la marele preot, sânge, viței și țapi, jertfa pentru păcat, curățire anuală ( dimpotrivă, Daniel 8, 11-13 face referire tocmai la serviciul zilnic din sanctuar ! ), perdeaua dinăuntru, arderea rămășițelor jertfelor afară din tabără. Și totuși, în ciuda absenței acestor lucruri în Daniel 8, el este capabil să găsească ziua ispășirii în Daniel 8,14. La fel, în ciuda prezenței acestor elemente în Evrei , este incapabil să vadă ziua ispășirii în Evrei 6, 19-20 sau 9, 11-12. Rădăcina „קדר ”este foarte obișnuită în OT ( de 509 ori ), dar nu este niciodată folosită ca jertfă într-un material cultic. Îți trebuie o foarte mare dexteritate lingvistică să-l faci pe „ קדר ” să însemne „ curățire ” într-un context al zilei ispășirii. ”  “ The meaning of Niṣdaq in Daniel 8:14 ” JATS7/1 :(1996). 107-119

   Convingerea mea este că ar trebui să expunem doctrina lui Daniel 8,14 folosind în mod predominant simbolistica judecății. Simbolistica ritualului de la templu ar trebui să fie folosită doar ca un înțeles secundar, ca să ilustreze diverse aspecte ale judecății divine. Ar trebui să folosim în primul rând pildele lui Isus despre judecată și orice alte texte forensice potrivite de la Geneza la Apocalipsa. Tipologia sanctuarului este într-adevăr mai bogată, dar și mai complexă decât subiectul judecății escatologice. De aceea, atunci când explicăm profețiile despre judecată e preferabil să nu le „ faultăm ” ( N Trad: aici traducerea este liberă, în engleză termenul original folosit de Lăiu este „ întunecăm ” ) printr-o tipologie complexă ceremonială care are nevoie prin sine însăși de atât de multe argumente și explicații, o tipologie al cărui limbaj înalt vizionar și dramatic este prea adesea înțeles ca având o corespondență fizică în ceruri. 

  Autor: Florin Lăiu
    ( va urma ) 
   

     





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu